Alinarea suferințelor trupești prin mijloace duhovnicești

Descriere

Alinarea suferințelor trupești prin mijloace duhovnicești

Cartea de faţă are două capitole. Primul analizează durerea fizică, iar al doilea, pe cea sufletească. Atunci când suntem neputincioşi, iar durerea este insuportabilă, apare dorinţa să te dai bătut. În perioada de criză suntem ispitiţi să „lăsăm totul baltă”, „să uităm de toate” şi chiar „să murim”. Dacă sufletul dă ordin trupului: „Este mai bine să nu trăieşti”, atunci e greu să‐l mai ajuţi. Decizia de a ceda în faţa păcatului şi de a merge pe mâna acestuia este extrem de păguboasă, pe când capacitatea de a accepta şi depăși situaţiile critice re­­prezintă o mare virtute. Apropo, cuvântul grecesc krisis se traduce prin „judecată” – judecata lui Dumnezeu. Cum poţi recunoaşte această judecată şi cum o poţi răbda, dar şi ce concluzii să tragi pentru viitor? Tocmai despre aceasta este cartea pe care o ţineţi în mâini...

Rugăciunea personală ca medicament și alinare împotriva bolii: sursa https://doxologia.ro/rugaciunea-personala-ca-medicament-alinare-impotriva-bolii

În procesul vindecării omului sufletește și trupește, în calea vindecării supreme, a mântuirii un rol foarte important îl are și rugăciunea, personală sau comunitară. „Rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mântuirii şi a vieţii veşnice”[1]. Cine se dispensează de rugăciune pierde ajutorul lui Dumnezeu și mintea lui rămâne întunecată, iar viața lui este o permanentă rătăcire. Iisus ne îndeamnă: „Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide” iată calea de a însuși harul și mila lui Dumnezeu, calea de a căpăta lumina cea adevărată, cunoștința cea sigură și nefalsificată. Iisus adaugă: „Rugați-vă neîncetat”. Sfântul Efrem ne spune: „Rugăciunea este paznicul modestiei, frâul furiei, leacul împotriva urii, reprimarea orgoliului, consolarea suferințelor, încrederea în rezolvarea tuturor greutăților”

Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre nu depinde de mulțimea cuvintelor noastre, ci de curăția gândului și a inimii noastre. Cel ce se roagă să nu spună cuvinte fără rost[1]. Atât Mântuitorul cât și Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm des, cu rugăciune scurtă și cu mici pauze, pentru că lungind rugăciunea ne putem pierde atenția, dând astfel ocazia diavolului să se apropie de noi și să ne umple mintea cu gânduri de la el. Dacă ne rugăm cu rugăciuni scurte și dese, este mai ușor să ne concentrăm atenția și să ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu[2]. Rugăciunea este pricină de mântuire, pricină pentru nemurirea sufletului; este zid tare al Bisericii, pavăză neclintită, înfricoşătoare dracilor, iar nouă, celor dreptcredincioşi, mântuitoare[3].

Iisus ne învață să nu ne temem de moarte, căci rugăciunea continuă este arma sigură împotriva ei. Făgăduiala lui Dumnezeu este sinceră, adevarată, este însuși testamentul lui Iisus în clipa morții pe cruce în fața ucenicilor Lui. Iisus a rămas același, constant în toate timpurile: „Cerul și pământul vor pieri, dar cuvintele Mele nu vor pieri”. Deci sunt promisiunile Lui făcute tuturor oamenilor: orice om are dreptul să ceară și să fie ascultat, și orice va cere, dacă va fi spre mântuirea lui, i se va da lui.

Când Iisus spune: „Tot ce veți cere în numele Meu, Tatălui, veți primi”. El se referă în primul rând la lucrurile spirituale, la viața sufletului pentru care de fapt a venit în mijlocul oamenilor. Și tot El spune cu alt prilej: „Căutați Împărăția lui Dumnezeu”. Deci aceasta trebuie să cerem în rugăciunea noastră. Cât privește lucrurile și bunurile materiale, le putem cere atât timp cât ele nu ne împiedică la cucerirea Împărăției.

Alinarea suferințelor trupești prin mijloace duhovnicești