Când sufletul este bolnav (R2-4)

Nimeni umblând în răutatea păcatului să nu deznădăjduiască, ştiind că pentru boala sufletului leacul sufletesc este pocăinţa. Pentru că prin ea se poate tămădui toată neputinţa şi, chiar stâlpul cel de întărire de ar cădea, poate prin pocăinţă să se îndrepteze. Frate, să nu fie hulite de tine ierburile cele de leac nici să ţi se închidă cetatea mărturisirii, nici să te laşi în adâncul răutăţilor şi nici să te dai singur ucigaşului de oameni, pentru că Domnul ştie a scula pe cei căzuţi. Dacă nădejdea mântuirii te-a părăsit, frate, sau pomenirea lui Dumnezeu sau cugetarea bunătăţilor ce vor să fie, sau frica chinurilor care sunt gătite celor care nu s-au pocăit, nu sunt în mintea ta, apoi trezeşte-te degrabă, ridică-ţi ochii la cer şi vino-ţi în simţire, încetează cu răutăţile tale, scutură de la tine beţia ce te-a cuprins şi adu-ţi aminte de îndurările lui Dumnezeu, că tămăduieşte cu untdelemn şi cu vin. Să nu deznădăjduieşti de mântuire, ci să-ţi aduci aminte de cele scrise: „Cel ce cade oare nu se va ridica? Şi cel ce se abate au nu se va întoarce? Cel sfărâmat de fiară neîmblânzită oare nu va birui? Iar cel ce se mărturiseşte nu este lepădat, pentru că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se mântuiască.”