Familia ortodoxă este numită „mica Biserică”. Ea, la fel ca şi Biserica cea mare, îşi are ierarhia ei, alcătuită din cei ai casei: tatăl ascultă de Dumnezeu, mama — de tata, copiii — de mama şi de tata. Acesta este arborele viu al familiei, care creşte drept, cu rădăcini viguroase şi ramuri verzi. În relaţiile de familie trebuie să domnească duhul înţelegerii reciproce şi al dragostei, pe care îl propovăduieşte Biserica şi a cărui expresie este viaţa bisericească exterioară. În relaţiile dintre părinţi şi copii nu trebuie să aibă loc neîncrederea, viclenia, duşmănia. Dar încrederea şi iubirea nu exclud deloc principiile ascultării şi al disciplinei — ale temeliei solide a educaţiei.

În zilele noastre în educaţia familială modernă domneşte un alt principiu — principiul democratic al egalităţii dintre părinţi şi copii. Există o concepţie, care a pătruns la noi din aşa numitele ţări „libere”, cum că copilul este o persoană care se dezvoltă singură, care trebuie să crească „liberă”, fără a întâmpina în dezvoltarea sa nicio „barieră". Copilului, care este crescut după acest sistem, totul îi este permis, orice pofte şi dorinţe ale sale sunt satisfăcute imediat. Astfel, unii părinţi îşi arată dragostea lor faţă de copii îngăduindu-le totul: să se uite ore întregi la televizor, să se plimbe (mai exact, să hoinărească) pe stradă cât vor, în general - să facă tot ceea ce le trăsneşte prin cap.

Biserica Ortodoxă în mod categoric nu acceptă acest statut. Tradiţia noastră culturală cu privire la educaţie, care s-a format de-a lungul secolelor, ajută la dezvăluirea personalităţii copilului nu pe calea pe care totul îi este îngăduit şi a dezvoltării peste măsură a „eului” său, ci pe calea contrară ei, a învăţării înfrânării.

Obiectivul principal — dacă am arăta pe scurt esenţa sistemului naţional ortodox de educaţie - este tendinţa de a-l introduce pe copil în viaţa ulterioară de adult pe porţile strâmte ale ascultării şi înfrânării, care mai târziu îi vor da posibilitatea de a sta singur împotriva răului din afara şi din interiorul său. Numai o asemenea educaţie îl va învăţa pe copil să se orienteze corect în lume, să îşi clădească corect relaţiile cu oamenii şi, poate, îl va apăra şi de crize şi îmbolnăviri psihice.

Faptul că astăzi este la modă ca totul să fie permis şi aşa numita „educaţie liberă” duc mai înainte de toate la faptul că sunt întrerupte relaţiile corecte, ierarhice, în familie, copilul încetează cu desăvârşire să îi mai respecte pe părinţi, începe să vorbească cu ei cu dispreţ, îşi permite să jignească calitatea lor, iar la vârsta de adolescent, pur şi simplu, rupe relaţiile cu ei.

De ce se rupe adolescentul de căminul părintesc? Tot în virtutea faptului că, obişnuit ca totul să îi fie îngăduit, el tinde mereu către alte şi alte desfătări, către alte senzaţii noi, neîncercate încă. La vârsta de adolescent lucrează în el tot mai tare patimile, cu care el nu este obişnuit să se lupte.

Crescându-l pe copil, părinţii, vrând-nevrând — prin cuvânt, prin faptă, prin exemplul lor - formează în el un oarecare sistem de idealuri şi competenţe. Educaţia într-o familie ortodoxă îl conduce către cel mai înalt ideal – către Hristos şi, dacă copilul îşi însuşeşte acest ideal, oricare alte „sisteme de valori” vor ceda în faţa lui în sufletul copilului, pentru că între ele şi el nu există nicio asemănare. Iar principala autoritate pentru copil trebuie să fie părinţii lui, tatăl şi mama — altfel locul lor în mod inevitabil îl vor ocupa alţi oameni.

În cartea Ce ar trebui să ştie orice băiat se face o încercare de a povesti despre o astfel de familie, în care domneşte duhul dragostei şi al încrederii şi, în acelaşi timp, copiii sunt crescuţi în ascultare faţă de părinţi. Tatăl băiatului este pentru fiul său şi principala autoritate, şi un prieten, cu care pot fi dezbătute în mod deschis cele mai complicate şi chiar „indecente" probleme care îl frământă pe adolescent. Poate că nu toate problemele esenţiale ale educaţiei şi-au găsit rezolvarea în carte; totuşi, cred că pentru mulți ea se va dovedi a fi folositoare şi interesantă.