Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu (R2-5)
Descriere
Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu
Autentica fericire n-o poate dărui decât Cel ce a adus viaţa cea din belşug şi a zis: Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi... Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi; luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.
Cartea aceasta examinează felul în care patimile păcătoase dau naştere iluziilor maladive, complexelor şi crizelor ce ne împovărează viaţa. Pe fondul acestora în sinea noastră apar o mulţime de concepţii false, dar de o vitalitate extremă, despre noi înşine, despre oameni şi despre lumea înconjurătoare. De aici vin atitudinile şi pretenţiile greşite... Aşadar, calea spre fericire trece prin autocunoașterea care duce la învingerea acestor obstacole, şi din lucrarea de faţă putem afla cum anume să le înfruntăm.
Ce ne împiedică să ne dăm seama de păcatele noastre?
Gândesc, şi nu văd niciun fel de păcate...”. Atunci, băieţel fiind, m-am mirat, mi s-a părut un lucru foarte ciudat, şi nu ştiam ce să zic cu privire la acest lucru. Acum i-aş răspunde: „Nu vă vedeţi păcatele pentru că ele ţin de mândria fariseică”. Câţi dintre noi, ca să fim cinstiţi, se consideră păcătoşi şi nelegiuiţi faţă de Dumnezeu? Cred că foarte puțini.
Şi atunci, ce să facem ca să dăm în vileag acest păcat, în aşa fel încât el să stârnească simţământul de pocăinţă, să ne deştepte conştiinţa? Când conştiinţa se va trezi, atunci se va trezi şi sufletul, şi toate păcatele ne vor apărea în altă lumină. Atunci, ceata păcatelor mândriei ni se va înfăţişa în toată cumplita ei urâciune, ca atunci când pe o coală curată de hârtie este un desen ale cărui linii subţiri nu se văd uneori, dar cum aprinzi o lumânare şi apropii de ea hârtia, vezi că pe ea este desenat un tablou întreg. Aşa şi cu conştiinţa: ea e lumina care dă în vileag toate păcatele – şi poate că atunci când conştiinţa va vorbi în om, el va vedea în sufletul său mulţimea păcatelor, şi atunci va zice: „Sunt păcătos”.
Cum se aprinde însă focul care trezeşte conştiinţa? În mai multe feluri: adeseori, în urma unei vorbe bune care pătrunde adânc în suflet, alteori o trezeşte cineva apropiat, adeseori în urma citirii Sfintei Scripturi, dacă ne adâncim în ea, alteori în urma bolilor, necazurilor, lipsurilor, împunsăturilor orgoliului, „distrugerii” vieţii... Eu însă cred că unul dintre cele mai însemnate mijloace este faptul că venim aici, la sfânta spovedanie, rugându-ne şi cerând iertare şi mântuire cu dorinţa vieţii veşnice – şi acum ne apreciem altfel păcatele, acum nu mai spunem: „Păcatul acesta este mic, păcatul acesta e neînsemnat”, ci: „Doamne, iartă-mă, îmi dau seama că sunt un mare păcătos!”.
Iertaţi-mă, dragi fii duhovniceşti: adâncindu-vă în sufletul vostru, amintiţi-vă ce aţi făcut în vremea care a trecut şi să cerem iertare de la Domnul Dumnezeu. (Mitropolitul Trifon Turkestanov)
Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu