Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 5-a

Descriere

Cele Zece Porunci explicate - Porunca a 5-a

Carte inclusă în Pachetul promoțional

Cele zece porunci explicate pe întelesul tuturor

Vrei pachetul promotional Cele zece porunci explicate pe intelesul tuturor? - Click aici!

Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca I Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca II Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca III Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca IV Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca VI Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca VII Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca VIII Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca IX Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca X Click aici pentru a vizualiza cartea!
Evanghelia Divină şi toate Epistolele din Dumnezeiasca Scriptură a Noului Testament ne arată clar că Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, reîntregesc şi reîmputernicesc în Biserica Creştină, porunca a V-a a Decalogului, zicând: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Mt 19, 19; Ieş. 20, 12).
La această poruncă greşesc copiii care nu cinstesc pe părinţii lor cu acestea patru: cu cinste, cu dragoste, cu ascultare şi cu mulţumire, precum şi ei trebuie să ia de la părinţi alte patru: hrană, ajutor, învăţătură şi pildă bună; cei care nu cinstesc pe duhovniceştii lor părinţi: pe Arhierei, pe Preoţi, pe învăţători, pe cei care s-au făcut lor stareţi prin cinul călugăresc, slugile care nu cinstesc pe stăpâni, cei supuşi pe împăraţii şi domnii lor şi în scurt, câţi li s-au făcut bine şi nu cinstesc pe făcătorii lor de bine. La această poruncă încă greşesc cei care au însurat sau au făcut călugări pe copiii lor cu de-a sila, sau i-au pus pe altă treaptă fără de voia lor sau nu i-au trimis la sfânta biserică, sau nu s-au îngrijit de ei să aibă calităţi bune, ori nu i-au pedepsit când au greşit, sau nu i-au învăţat carte, sau vreun meşteşug. Aşijderea şi copiii care nu îngrijesc de părinţi la bătrâneţile lor, sau nu i-au îngrijit în boala lor, sau fără de voia părinţilor s-au făgăduit să se însoare. Greşeşte încă şi bărbatul de nu va îngriji de femeia sa sufleteşte şi trupeşte, sau a ocărât-o peste trebuinţă ori a pedepsit-o fără de dreptate. Aşijderea şi femeia de n-a ascultat pe bărbatul său. La aceasta încă greşesc şi toţi stăpânii şi cei mai mari, care nu poartă grijă de slugile şi supuşii lor, sufleteşte şi trupeşte (Efs. 6, 1-9; Evr. 12, 5-14) [Ogl Duh. vol. 3, pg. 7, ed. 2008 de Protos. N. Măndiţă].
“Prin porunca aceasta trebuie să înţelegem că ni se cere să ne cinstim părinţii şi să le arătăm tot respectul şi pietatea, fiindcă ei ne-au născut şi ne-au crescut. Dar şi socoteala noastră firească (dacă n-am avea şi poruncă de la Dumnezeu) ne învaţă că este drept să-i iubim şi să-i cinstim pe părinţii noştri, pentru că le suntem datori pentru binefacerile pe care ni le-au făcut, pe care nu putem niciodată să le întoarcem, fiindcă nu putem să-i naştem în schimb şi noi pe dânşii, cum au făcut ei cu noi. Aşadar, fiindcă nu avem de la nimeni binefaceri mai mari (în afara darurilor duhovniceşti) după cele primite de la Dumnezeu, decât ale părinţilor, avem datoria să le dăruim mai mare iubire şi pietate decât altora. Porunca de faţă cuprinde, apoi, când spune: pe tatăl şi mama, şi pe toţi cei de la care am primit unele faceri de bine, cum sunt duhovnicii, învăţătorii, domnitorii, voievozii, împăraţii, cei în slujbe înalte şi cei asemenea acestora. Lucru pe care Apostolul îl învederează cu aceste cuvinte: “Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri” (Rom. 13, 1), şi, mai jos: “celui cu cinstea, cinste” (Rom. 13, 7). Iar pe cei care nu ascultă pe părinţii lor îi numeşte nesocotiţi. La aceasta, de un lucru doar trebuie să ţinem seama: când este vorba de slava lui Dumnezeu sau de porunca Lui cea sfântă, atunci trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de părinţi, după învăţătura lui Hristos, care spune: “Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). La fel trebuie să gândim şi cu privire la toţi mai marii noştri. Şi, în sfârşit, această pietate şi dragoste pe care o datorăm întâi-stătătorilor trebuie să se arate în bunăvoinţa şi supunerea faţă de dânşii, şi în cuvinte de cinste; şi cele asemenea cu acestea” (Mărt. de cred. a Bis. Ort. pg. 176, ed. 1981).
Cele patru porunci dumnezeieşti despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei faţă de El. Curăţia şi tăria dragostei faţă de Dumnezeu se adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni, căci: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl urăşte, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi ne-au crescut şi, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari, în viaţa pământească. Din această pricină, cele şase porunci dumnezeieşti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca a cincea, de a cinsti părinţii, aceasta însemnând următoarele:
1) A-i iubi, adica a le dori şi face tot binele cu putinţă. Iubirea faţă de părinţi este şi o poruncă a firii; de aceea o şi găsim la toate popoarele, chiar şi la toate vieţuitoarele, oricât de sălbatice ar fi ele.
2) A asculta de ei. “Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul, că aceasta este cu dreptate” (Efs. 6, 1). “Fiule, păzeşte povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale” (Pilde 6, 20).
3) A nu-i supăra cu ceva şi a ne purta faţă de ei cu toată cuviinţa, vorbind despre ei şi cu ei numai de bine. “Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii, că a grăit de rău pe tatăl său şi pe mama sa şi sângele său este asupra sa” (Lev. 20, 9).
4) A-i ajuta la nevoie, mângâindu-i în necazuri şi înseninându-le bătrâneţile. “Fiule, sprijineşte pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Înţ. Sir. 3, 12).
Pildă în privinţa aceasta este Însuşi Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredinţat pe Sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea (Ioan 19, 26-27).
5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viaţă, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voinţa cea din urmă şi păstrându-le frumoasă amintire.
Dumnezeu adaugă la porunca despre cinstirea părinţilor, ca ceva deosebit, făgăduinţa fericirii şi a vieţii îndelungate pentru a îndemna şi mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie şi în orice fel de viaţă obştească.
De asemenea copiii au datoria să cinstească, ca şi pe părinţii lor, pe toţi oamenii care într-un fel oarecare poartă grijă de binele şi fericirea lor. Aşa sunt: preoţii, care se îngrijesc de mântuirea lor sufletească, învăţătorii, care le luminează şi îmbogăţesc mintea cu învăţături folositoare pentru viaţă, naşii de Botez, etc.
Dacă ne punem întrebarea, ce datorii au părinţii faţă de copiii lor, printre cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinţilor faţă de copiii lor. Dar nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă şi animalele îşi fac datoria de a hrăni şi creşte puii lor, cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, înzestrată cu judecată.
După cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel şi dragostea părinţilor faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. Din ea răsar simţămintele cele mai alese, pe care învăţătura creştină caută să le îndrepte spre slava lui Dumnezeu şi fericirea credincioşilor Săi.
După învăţătura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare preţ; de aceea grija părinţilor pentru ei înseamnă o mare răspundere.
Părinţii au, faţă de copiii lor, următoarele datorii:
1) Să-i iubească, să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea şi sănătatea lor, căci: “Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Tim. 5, 8).
2) Să le dea un mijloc de a câştiga, în chip cinstit, cele trebuincioase traiului.
3) Să le dea o creştere bună, pentru a-i face cetăţeni vrednici ai patriei pământeşti şi ai patriei cereşti.
Temelia bunei creşteri a copiilor o pun părinţii prin sfaturile şi pilda vieţii lor, lăudând, mustrând şi la nevoie chiar şi pedepsind, căci: “Care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?” (Evr. 12, 7). Îndeosebi, credincioşii trebuie să se îngrijească de buna creştere a copiilor şi în cele religioase şi morale, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efs. 6, 4). Învăţătura şi pilda bună a părinţilor se întipăresc adânc în inima copiilor şi îi deprind la viaţă cinstită (Îvăţ. de Cred. Creşt. Ort. a. 1952, Edit. I.B.M.O).
Familia în lumina moralei creştine
După morala creştină, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv la crearea omului (Fac. 1, 27-28). Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa a unui bărbat şi a unei femei. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este: înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi îndeosebi «stabilirea unei stări desăvârşite în dragostea dintre soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi formându-se reciproc şi lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia» (Andruţsos). Scopul căsătoriei este îndeosebi ultimul, fiindcă sunt căsătorii şi fără copii şi nu din vina soţilor şi fiindcă ajutorul reciproc poate fi dat şi fără legătura căsătoriei.
În decursul timpului - în urma păcatului strămoşesc - decăzând căsătoria din curăţia ei originară, a decăzut şi familia creştină, Mântuitorul reabilitând căsătoria şi înnobilând-o moral prin ridicarea la valoarea unei sfinte taine, a reabilitat şi familia creştină.
Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia (Fac. 1, 28) arată că dreptul de existenţă al familiei, precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor au origine divină. Desigur, autoritatea publică este îndreptăţită să intervină în instituţia familiei, de pildă, când aceasta a ajuns într-o stare foarte precară şi nu se mai poate ajuta singură. Are acest drept fiindcă familia este membru al societăţii. De asemenea, este îndreptăţită intervenţia, când în familie s-au produs ştirbiri grave ale drepturilor reciproce, căci datoria statului este să apere dreptul încălcat.
În ce priveşte dreptul părinţilor asupra copiilor, acesta, după morala creştină, este un drept firesc şi copiii stau sub autoritatea părintească până la majorat. Statul, prin instituţiile sale de învăţământ, se îngrijeşte de instrucţia copiilor şi de completarea educaţiei lor, putând interveni când educaţia este total neglijată de părinţi.
Familia, făcând parte din stat, are să se încadreze în organizaţia lui şi în legiuirile lui, contribuind la realizarea scopului său. Cât priveşte organizarea interioară a familiei, soţii stau în raport de egalitate, cu autoritate comună faţă de copii.
După învăţăturile Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului: «Femeilor, plecaţi-vă bărbaţilor voştri ca Domnului. Căci bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii» (Efes. 5, 22-23). Dar femeia nu este sclava, ci tovarăşa bărbatului, împărţind cu el autoritatea părintească. Sfânta Taină a Cununiei, prin care se întemeiază familia creştină, impune membrilor acesteia anumite datorii.
Rolul moral şi social al familiei
Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie ca să trăiască. Ea este, mai ales mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane.
Dintre toate vieţuitoarele, omul se naşte cel mai plăpând şi cel mai neputincios în a-şi satisface nevoile vitale ale existenţei; total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare sunt lacrimile. De aceea, el are neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor săi, care în această lucrare nu pot fi întrecuţi de nimeni.
Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Scopul şi funcţia ei principală este de a asigura înmulţirea, perpetuarea şi creşterea omenirii. De aceea ea este organizată cu deosebire în vederea copilului. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi aşezarea copilului constituie preocuparea centrală a familiei.
Familia procură membri pentru societăţile superioare, pregătindu-i cea dintâi pentru viaţa socială. Ea este o adevărată cheie de boltă pentru siguranţa şi echilibrul vieţii sociale prin faptul că asigură în chip firesc naşterea, creşterea şi pregătirea membrilor societăţii.
Familia este prima societate naturală şi adevărata celulă socială.
În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate; este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii.
Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Căminul nu este numai un confort domestic, ci şi un «loc de reculegere, de linişte, de regăsire lămuritoare cu tine însuţi». Nicăieri nu te simţi mai bine ca «la mama acasă», ca în familia ta.
Familia are o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Este o pepinieră de virtuţi şi o nesecată sursă de întărire morală.
Familia este, în acelaşi timp, un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz puternic care ocroteşte moralitatea părinţilor prin bucuriile curate şi senine, precum şi prin sentimentele de iubire şi răspundere pe care le prilejuieşte. «Copiii sunt pentru părinţii lor imbold puternic spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile».
Într-adevăr, copiii exercită asupra părinţilor lor o puternică influenţă binefăcătoare fiind şi ei, la rândul lor, într-un fel oarecare şi fără să ştie, educatori ai părinţilor lor. Astfel, chiar înainte de a se naşte, mintea şi inima părinţilor se pregătesc pentru primirea lor în condiţii optime, verificându-se şi transfigurându-se.
Una din cele mai importante misiuni, pe care copiii o îndeplinesc printre noi - cei maturi - este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm şi să ne recăpătăm tinereţea. Copiii sunt vestitorii şi purtătorii primăverii; ei răspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime, înnoirea şi întinerirea efectuată de copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extinde asupra întregii familii, «stimulând în toţi cei din jurul lor forţe latente nebănuite, izvoare de energie fizică şi spirituală până atunci necunoscute».
Copilul este o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume, obligându-ne s-o cunoaştem din ce în ce mai bine. Datorită copiilor noştri, stimulaţi de ei şi de dragostea pentru ei, devenim mai luminaţi, mai puternici şi mai buni. Prin ei ne reluăm de la început întreaga noastră viaţă şi activitate, acel «anevoios şi splendid efort de umanizare».
Între noi şi copiii noştri are loc un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă noi îi învăţăm alfabetul, ei ne învaţă în schimb «un alfabet mult mai scump şi mai nobil al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candoarei, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete».
Dragostea neţărmurită faţă de copiii noştri ne arată ceea ce ar trebui să fie dragostea pe Care o merită orice semen al nostru.
Prin copii ne legăm de lume şi de viaţă în chipul cel mai indisolubil şi mai generos, căpătăm o sensibilitate comună faţă de problemele societăţii.
Participarea efectivă la toate biruinţele şi înfrângerile, la toate bucuriile şi necazurile copiilor noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi al sincerităţii adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noştri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni în modul cel mai deplin şi dezinteresat. De aceea iubirea părinţilor pentru copiii lor este dată ca model de iubire adevărată.
Cel fără copii este lipsit de toate aceste binefaceri şi mai ales de prilejul şi ajutorul de a-şi lărgi inima şi orizontul, de a-şi întineri, împlini şi desăvârşi fiinţa. Copiii sparg cochilia egoismului în care ne zăvorâm; ne deschid inima şi mintea spre alţii şi spre lume; ne orientează mai mult spre viitor; ne dau aripi, nădejde şi iubire, adică ceea ce constituie cele mai puternice şi mai autentice temeiuri şi resorturi ale vieţii.
Copiii, care reprezintă «fondul de aur al neamului», trezesc stimulente şi puteri înnoitoare care sporesc «potenţialul afectiv, energetic şi spiritual» al poporului, contribuind la «regenerarea fiinţei noastre spirituale».
Familia este «cea mai necesară şcoală de omenie». Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei.
Familia procură frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii patimilor. Ea este, de asemenea, o primă şi temeinică şcoală a altruismului. Prin familie se poate obţine cea mai deplină şi mai statornică corectare a egoismului individual.
Celibatarul ignoră sentimente din cele mai profunde şi mai nobile, cum sunt: iubirea conjugală, iubirea maternă sau paternă, iubirea frăţească, iubirea filială, sentimentul unei colaborări continui şi organice. Datorită familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în prezent şi fără speranţă în viitor. S-a constatat că cei fără familie sunt gata pentru orice aventură. În familie se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.
Continuitatea între generaţii începe de la raporturile dintre părinţi şi copii, care se extind şi asupra celorlalţi membri ai societăţii şi care beneficiază de însuşirile deosebite obţinute în cadrul familiei.
Prin comunitatea de sânge, de educaţie, de amintiri, de viaţă şi prin faptul că au aceiaşi părinţi, copiii îşi dezvoltă sentimentul dragostei frăţeşti, care este izvorul celei mai dificile dintre virtuţi şi anume: recunoaşterea fără invidie a valorii şi meritelor altora.
Frăgezimea copiilor şi afecţiunea părintească cu care sunt înconjuraţi de părinţii lor, fac să rămână pentru totdeauna adânc întipărite în sufletul lor, primele îndrumări de viaţă pe care le primesc în familia lor. Familia formează pe membrii ei prin căldura dragostei, al cărei sanctuar este, prin excelenţă, dragoste care este climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului. Într-adevăr, nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegaţie, atât de necesare educării copiilor, ca la părinţii lor.
Prin iubire şi prin înţelegerea firii copilului, care este cea mai înlesnită în familie, părinţii pot asigura copiilor lor o educaţie în condiţii optime. Unul din marile merite ale familiei în educarea copiilor este că le pune înainte exemple «care traduc în acte vii şi concrete formula abstractă a datoriei». Familia este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduinţa de a dori, voi şi înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: «Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră?» (Mt. 7, 9). Cultivată în familie, iubirea aproapelui se va putea mai uşor extinde şi în afara familiei.
Căminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere şi pentru o colaborare deplină între cele două sexe. În cuprinsul lui, sensibilitatea feminină şi însuşirile energice ale bărbatului au posibilitatea de a se întâlni şi de a colabora, întregindu-se reciproc. Soţii au în familie condiţiile cele mai bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă.
De asemenea, fraţii şi surorile vor dobândi o experienţă foarte utilă în convieţuirea lor din familie pentru viaţa de mai târziu, când vor trebui să ştie cum să se comporte faţă de celălalt sex.
Copiii cimentează legăturile dintre soţi. Copiii fiind obiectul comun al dragostei lor, părinţii chiar când şi-au răcit sentimentele unul faţă de celălalt, se întâlnesc măcar în iubirea şi grija lor comună faţă de copii. Astfel, copiii contribuie foarte mult la temeinicia şi trăinicia căsătoriei. Statisticile arată că divorţurile sunt mult mai numeroase între soţii care nu au copii.
În general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru viaţa socială din afara familiei. Adâncimea şi sinceritatea sentimentelor ce leagă pe membrii familiei influenţează pozitiv relaţiile cu ceilalţi semeni, care nu sunt în fond decât alţi părinţi, alţi fraţi, alte surori, alţi unchi ai noştri. Dovadă pentru aceasta avem în modurile de adresare obişnuite la poporul nostru ca «mamă», «tată», «unchiule», «mătuşă» care se fac şi faţă de cei străini de familie.
Morala creştină cere să ne comportăm faţă de semenii noştri ca şi faţă de membrii familiei noastre: faţă de cei de vârsta părinţilor ca faţă de proprii noştri părinţi, iar faţă de cei de vârsta surorilor şi fraţilor noştri ca faţă de propriile noastre surori şi ca faţă de proprii noştri fraţi.
Importanţa deosebită a familiei ca un cadru firesc de viaţă socială reiese şi din atenţia deosebită pe care i-a acordat-o Mântuitorul Hristos. Astfel, deşi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria pe cale supranaturală de la Duhul Sfânt şi fiind şi Dumnezeu, S-ar fi putut dispensa de asistenţa familiei, totuşi ca om şi spre a ne da exemplul unei vieţi depline, S-a născut şi a trăit viaţa până la 30 de ani în sânul familiei părinţilor Săi, în supunere şi ascultare faţă de Iosif şi Maria (Luca 2, 51).
De asemenea, cei mai mari oameni ai Bisericii îşi datorează ascensiunea lor pe culmile desăvârşirii în mare parte bunei creşteri primite în familie.
Prima sarcină a părinţilor în domeniul educaţiei copiilor lor este de a-i ajuta «să scape de anarhia instinctelor oarbe şi a tendinţelor spontane ca să devină capabili de a se conduce singuri».
A doua sarcină este de a-i ajuta să se smulgă, treptat, din tirania egoismului lor natural şi să devină mai buni. Urmează apoi pregătirea copilului în vederea diferitelor obligaţii pe care i le va impune complexitatea vieţii sociale.
Copilul trebuie să fie deprins să muncească, să rabde, să se uite pe sine şi să se devoteze binelui. Nu trebuie lăsat pe seama instinctelor şi a poftelor sale anarhice, ci trebuie condus, cu autoritate, până când devine în stare să posede o voinţă proprie şi adevărată. Părinţii trebuie apoi să ştie că un copil nu-i «un început absolut», ci un rezultat al colaborării lui Dumnezeu cu părinţii. Prin urmare, ei trebuie să aibă grijă de a le oferi cel mai mare dar şi anume o ereditate sănătoasă, unită cu o educaţie aleasă. Iar aceste bunuri esenţiale nu le pot asigura pentru copiii lor decât părinţii virtuoşi.
Părinţii trebuie să colaboreze cu şcoala pentru pregătirea copiilor în vederea vieţii profesionale. Vor face aceasta mai întâi ajutându-i să-şi aleagă o profesie cât mai corespunzătoare cu vocaţia şi pregătirea lor, pe calea sugestiei şi a convingerii. Trebuie să trezească şi să dezvolte în ei sentimentul răspunderii, să-i facă să înţeleagă în mod just rolul social al profesiei, frumuseţea şi măreţia datoriei profesionale.
Copilul trebuie pregătit să recunoască şi să-şi împlinească obligaţiile faţă de semenii săi, cu care poate avea diferite relaţii; să-şi dea seama de urmările pe care actele sale le pot avea asupra vieţii altora. Cu alte cuvinte, părinţii trebuie să trezească şi să dezvolte în copii simţul social, care este identic cu cerinţele dreptăţii şi dragostei creştine. Fără îndoială că dragostea părintească nu lipseşte nici unui părinte. Pot fi contestate însă metodele folosite în educarea copiilor proprii. De aceea, Sfântul Apostol Pavel este nevoit să spună: «Voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi înţelepciunea Domnului» (Efes. 6, 4). Există mulţi părinţi care nu-s în stare să îndrume pe făgaşul bunei vieţuiri pe copiii lor. Aceştia pot fi ajutaţi sau corijaţi de biserică şi de şcoală, dar adesea cu multă greutate, pentru că apucăturile căpătate în copilărie şi din familie sunt adânc înrădăcinate.
În general, părinţii, în educarea copiilor lor, nu trebuie să se mărginească la indicaţiile instinctului, afecţiunii lor fireşti şi priceperii lor, care rareori sunt la nivelul cuvenit, ci sunt datori să se lase luminaţi şi îndrumaţi de persoanele competente şi consacrate.
Din cele spuse rezultă că în viaţa copilului şi în pregătirea lui ca om, familia îndeplineşte un rol hotărâtor. Familia acţionează cel mai temeinic asupra copilului, întrucât îi formează deprinderile şi caracterul din cea mai fragedă vârstă şi face aceasta prin puterea dragostei, a exemplului, a conduitei morale a părinţilor, care sunt metodele educative cele mai rodnice.
Alături de familie mai există şi alţi factori cu preocupări şi răspunderi în educaţia copilului. În afară de familie, şcoala continuă pregătirea copilului pentru viaţă. Toţi aceşti factori trebuie să conlucreze armonic.
Am văzut, de asemenea, că familia întruneşte condiţii din cele mai prielnice pentru educarea morală şi socială nu numai a copiilor, dar şi a celorlalţi membri ai ei. Oricare dintre aceştia, fie în calitate de părinte, fie în aceea de copil, de soţ sau de frate, duce în sânul vieţii de familie o viaţă firească, deplină şi într-o continuă dăruire şi perfecţionare reciprocă.