Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 8-a

Descriere

Cele Zece Porunci explicate - Porunca a 8-a

Carte inclusă în Pachetul promoțional

Cele zece porunci explicate pe întelesul tuturor

Vrei pachetul promotional Cele zece porunci explicate pe intelesul tuturor? - Click aici!

Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca I Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca II Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca III Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca IV Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca V Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca VI Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca VII Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca IX Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca X Click aici pentru a vizualiza cartea!

Porunca a opta este: „Să nu furi” (Ieş. 20, 15).

Împotriva poruncii a VIII a Decalogului greşesc toţi câţi sunt furi arătaţi precum sunt tâlharii, răpitorii şi cei ce iau cu sila; câţi sunt furi ascunşi, cei care fură în chip ascuns; câţi sunt furi amăgitori, precum sunt neguţătorii şi toţi cei ce se silesc să amăgească pe altul, vânzând cu măsuri false şi făcând alte mii de meşteşuguri şi de minciuni. Pentru aceasta şi Domnul, furi şi tâlhari a numit pe neguţători, zicând: “Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari” (Mt. 21, 13), precum sunt cei ce iau dobândă. Această poruncă se calcă prin iubirea de argint, împreună cu patimile şi păcatele care se nasc din iubirea de argint. Încă greşeşte la aceasta şi de va cumpăra cineva lucru de furat, ştiindu-l, ca să-l ia mai cu puţin decât se plăteşte de drept; de a trecut bani răi, în loc de bani buni, sau pe cei ce sunt în lipsă, în loc de plin; de nu a lucrat lucrătorul precum se cuvenea, sau a lucrat rău şi totuşi şi-a luat plata sa; de nu a plătit cineva celor ce i-au slujit; de a găsit ceva şi a ascuns, fără de a cerceta cine a pierdut; de nu a respectat tocmeala ce a făcut; de s-a lenevit de lucrurile peste care a fost mai mare şi luător-aminte; ale sărmanilor, sau ale văduvelor, sau ale Bisericilor, sau ale şcolilor, sau ale tovarăşilor; de a dat daruri judecătorului ca să judece nedrept, sau el a luat ca să judece; de cere milostenie neavând trebuinţă; de vând neguţătorii lucrul cel rău în loc de bun, sau îl amestecă cu cel bun; de vând lucru mai scump decât se plăteşte; de se vorbesc cu alţi negustori să vândă cu preţ nedrept; de vând mai scump la cumpărătorul care nu ştie, sau cumpără mai ieftin de la vânzătorul care nu ştie piaţa; de nu vând precum le porunceşte stăpânitorul; de dau daruri la stăpânitori ca să-i lase să vândă precum voiesc; de nu iau socoteală adevărată la tovarăşii lor; de spun minciuni că au dat faliment ca să reţină banii străini; dacă vreo slugă vinde mai scump decât îi zice stăpânul; de are cineva lucru străin, sau amanet, şi-l lasă de se strică, sau îl cheltuieşte; de s-a jucat în cărţi, sau alte jocuri, cu copiii sau cu alţii neiscusiţi ca să-i înşele. La această poruncă încă greşeşte; de a făcut cineva pagubă la lucrul şi averea fratelui său, de a mutat hotarele şi semnele moşiilor, sau ale caselor, ca să ia loc de la moşia sau casa aproapelui său; de a tăiat pomii fratelui său pe care ca pe un tâlhar îl pedepsesc legile politiceşti, de i-a furat dobitoacele lui, pe care îl pedepsesc legile cu surghiunire sau cu tăierea mâinilor, de va momi cineva şi va lua sluga altuia, cu făgăduinţă de mai multă plată; de va deschide cineva scrisori şi le va citi, sau va face iscălitura altuia, sau o va prescrie, sau o va rade, sau o va rupe, care se pedepseşte cu surghiunire, sau cu răpirea averilor sale, de legile cele politiceşti. Toate acestea sunt furtişag şi trebuie să le dea înapoi, de voiesc să ia iertare (Carte f. folositoare de suflet pg. 22-24; vezi şi M. Ort. p III întreb. 48; Ieş. 20, 15; Lev. 19, 11; Deut. 5, 19; Prov. Sol. 23, 10; Mt. 19, 18; Mc. 10, 19; Lc. 18, 20; Rom. 13, 9; 1 Cor. 6, 8; Efs. 4, 28; 1 Tes. 4, 6; Prov. Sol. 22, 22).
“Cel ce a furat, dacă el căindu-se singur se va prihăni pe sine, un an se va opri de singură împărtăşirea Sfinţeniilor. Iar de se va vădi, în doi ani. Şi se va împărţi lui timpul, în cădere şi în starea împreună şi atunci se va învrednici împărtăşirii” (Can. 61 Sf. Vasile c. Mare; vezi şi can. 3, 4, 5, 6, 8, 11 şi tâlcul lor, Sf. Grigore al Neocesariei).
Tot cel ce a furat sau a găsit, sau a înşelat pe cineva şi nu a dat înapoi lucrul străin, nu poate primi iertare de păcate, decât numai după ce dă înapoi lucrurile străine...
Toţi creştinii, mare sau mic, bogat sau sărac, cu carte sau fără carte, să-şi aducă aminte de cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi: “Să nu furaţi”; “să nu minţiţi”. Nimenea să nu înşele pe aproapele (Lev. 19, 1). “Cine a furat să nu mai fure; ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile lui ca să aibă să dea şi celui ce nu are” (Efs. 4, 28). De asemenea să nu uite că cel care se întovărăşeşte cu furii îşi urăşte sufletul său (Prov. Sol. 29, 24). Aşijderea că “cel ce face nedreptate îşi urăşte sufletul său” (Ps. 10, 5).
Pedeapsa cumplită a celor care au căutat să fure prin înşelăciune. O altă minune i se atribuie Sfântului Episcop Epifanie deşi o asemenea minune se povesteşte şi despre Grigorie, odinioară Episcop de Neocesaria şi cred că aceasta e adevărată. Aceasta nu împiedică să nu fi făcut şi Sfântul Epifanie o altă minune asemenea. Sfinţii, atât din secolele trecute cât şi din acesta, au făcut câteodată fapte miraculoase, care au între ele o mare asemănare. Sfântul Apostol Petru a înviat un mort, însă el n-a fost singurul care a înviat morţi. Sfântul Ioan Evanghelistul a înviat unul la Efes şi fiicele lui Filip au înviat un altul la Ierapole. Iată deci minunea ce am să vă povestesc: Doi săraci pândind timpul când Epifanie trebuia să treacă, cu scop de a căpăta de la el o milostenie mai însemnată ca de obicei, de îndată ce aceştia îl văzură, unul din cei doi se culcă la pământ şi se prefăcu că e mort; iar celălalt umplu văzduhul cu strigări, plângând despărţirea tovarăşului său şi propria sa sărăcie care îi răpea mijlocul de a-i face datoria înmormântării. Episcopul rugă pe Dumnezeu de a odihni sufletul răposatului, dădu celui viu cu ce să-l îngroape, şi îi zise: “Fiule, ai grijă de înmormântarea tovarăşului tău şi nu-l mai plânge. Căci chiar de-l vei plânge, el nu va mai reînvia de acum. Moartea sa era un rău neînlăturabil şi de care trebuie absolut să te mângâi”.
După ce a vorbit astfel, îşi continuă drumul. Când s-a depărtat şi nu-i mai putea vedea, cerşetorul îmbrânci pe tovarăşul său cu piciorul, şi îi zise: “Scoală-te mă, tu ţi-ai jucat foarte bine rolul şi prin dibăcia ta avem cu ce petrece ziua asta foarte bine”.
Însă celălalt nerăspunzând nimic şi rămânând mort, cel ce era în viaţă alergă după Sfântul Epifanie, plângând şi smulgându-şi părul capului, îşi mărturisi înşelăciunea, şi îl rugă de a-i reda viaţa mortului. Sfântul Episcop îl sfătui să sufere acea întâmplare cu răbdare şi îşi continuă drumul. Dumnezeu n-a înviat pe mort, spre a arăta, după cum cred, la toată lumea, că cei ce caută a înşela pe servitorii Săi, caută de a-L înşela chiar pe Dânsul, Care vede şi aude toate (Ist. Bis. Sozomen cart. VII, cap. 27).
Într-o vreme, mergând Sfântul Iacob la un sat, s-au apropiat în calea sa nişte săraci, care cereau de la dânsul milostenie pentru îngroparea unui mort ce se afla zăcând chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea: căci acei săraci, văzând de departe pe Episcopul venind, au poruncit unuia dintr-înşii, ca să se prefacă mort, ca printr-un meşteşug ca acesta să capete mai multă milostenie de la Episcop. Deci Arhiereul le-a dat cuviincioasa milostenie şi pentru cel mort s-a rugat, ca să i se ierte păcatele şi sufletul lui să se rânduiască cu drepţii, apoi s-a dus în calea sa. Depărtându-se Sfântul, prietenii celui prefăcut mort, îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat şi zăcea fără suflet. Deci văzând săracii, cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după Sfântul şi ajungându-l au căzut la picioarele lui, mărturisindu-şi păcatul şi aruncând pricina asupra sărăciei; deci se rugau ca să-i ierte şi să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănându-se Domnului Celui mult îndurat, i-a ascultat; şi cu rugăciunea ce a făcut, a întors sufletul şi a înviat mortul. Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfântului Petru, care a dat morţii celei năpraznice pe Anania şi pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfânt şi să ascundă din preţul ţarinei; pentru că şi acest Sfânt Iacob, celui ce şi-a tăinuit duhul său şi cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul Sfântul Petru. Cunoscând furtişagul, descoperindu-i aceasta Sfântul Duh, a dat pedeapsă de moarte asupra celor ce furase; iar Iacov neştiind vicleşugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viaţa. Petru, pe Anania şi pe Safira care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuinţă de asprime, ca şi ceilalţi să aibă frică; iar Iacov având darul apostolesc, prin moarte a pedepsit câtva timp, apoi iarăşi a mângâiat prin întoarcerea vieţii acelui om (V. Sf. 13 ian.).
Sfântul Spiridon şi negustorul viclean. Un negustor din cetatea Trimitundei se obişnuise a lua de la Sfântul Spiridon aur pe datorie, pentru neguţătorie; şi după ce se întorcea de la neguţătoria sa, îi aducea ceea ce lua în datorie, şi îi poruncea Sfântul să-l pună el singur în lada din care îl lua. Astfel nu băga seamă de averea cea vremelnică, necercetând cu tot dinadinsul, dacă acela dă cu dreptate datoria. Şi aceea o făcea de multe ori neguţătorul acela, luând singur aur cu binecuvântarea Sfântului; apoi iarăşi aducând şi punându-l singur de unde îl lua, i se binecuvânta neguţătoria lui. Iar odată robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care îl adusese, ci l-a tăinuit la sine, iar înaintea Sfântului a minţit, zicând că l-a pus; dar în puţină vreme a sărăcit neguţătorul acela, pentru că aurul cel tăinuit nu numai că nu i-a făcut nici un câştig, ci şi marfa care era a lui a prăpădit-o şi ca un foc în taină, i-a risipit averea lui. Deci, sărăcind neguţătorul acela, a venit iarăşi la Sfântul, cerând ca să-i dea aur pe datorie, iar Sfântul l-a trimis în cămara sa la ladă, ca să-şi ia singur, zicând: “Mergi şi ia, dacă ai pus acolo ceea ce ai luat”.
Iar acela mergând şi neaflând aur, s-a întors la Sfântul, deşert. Sfântul i-a zis: “Cu adevărat, frate, până acum, afară de mâna ta, n-a fost alta în ladă; deci de ai fi pus atunci aurul, acum iarăşi l-ai fi luat”. Iar acela umplându-se de ruşine, a căzut degrab la picioarele lui, cerând iertare. Sfântul degrab l-a iertat şi apoi la învăţat ca să nu mai poftească bunurile celui străin, nici să-şi încarce sufletul cu vicleşugul şi cu minciuna; pentru că dobânda care se câştigă cu nedreptate, nu este dobândă, ci adevărată pagubă (V. Sf. 12 dec.).
Înşelătorul păgubit. Un călător pierduse o sumă însemnată de bani, pe care-i avusese cusuţi bine într-un sac de pânză. Făcu cunoscută pierderea ce suferise şi făgădui o răsplată de 2.000 de lei aceluia, care i-ar aduce pachetul cu banii. Iată că se ivi şi omul cel cinstit: “Eu ţi-am găsit banii. Iaţi-i, sunt munca dumitale”. Astfel grăi el cu ochii senini ai omului cinstit şi cu cuget curat.
Celălalt se înveseli şi el, fiindcă găsise banii pe care îi socotise pierduţi. Dar numărându-i, se întunecă la faţă, şi îi trecu prin minte un gând necurat. “Prietene, îi zise el deodată, ai făcut bine că ţi-ai luat singur răsplata făgăduită, căci din pachet lipsesc tocmai 2.000 de lei. Mulţumesc!”
“Te înşeli, Domnule, eu aşa am găsit pachetul şi ţi l-am dat întocmai cum l-am găsit”. “Îţi repet că lipsesc 2.000 de lei. Au fost 10.000 de lei în pachet şi nu găsesc decât 8.000 de lei. Hai, spune drept, ai desfăcut o cusătură, ţi-ai luat ce ţi se cuvenea şi ai cusut iar la loc. Între noi fie vorba!”
“Ba nicidecum, Domnule. Nu mi-e de răsplata dumitale, dar mi-e de numele şi de cugetul meu curat. Vom merge la judecată amândoi”. “Să mergem!”
Judecătorul ar fi fost în grea încurcătură, de n-ar fi cunoscut, după ochi, pe cel cu gând rău. Şi luă repede hotărârea: “Aici dreptatea hotărăşte aşa, glăsui judecătorul. De vreme ce unul din voi a pierdut un pachet cu 10.000 de lei şi celălalt nu a găsit decât un pachet cu 8.000, se vede că pachetul găsit nu este acela, asupra căruia are drept cel dintâi. Astfel că dumneata care ai găsit pachetul cu bani, ţi-l iei îndărăt şi-l păstrezi bine, până se iveşte cel ce a pierdut numai 8.000 de lei; iar dumitale nu-ţi pot da alt sfat, decât să ai răbdare, până ce s-a ivi cel ce a găsit cei 10.000 de lei, pe care i-ai pierdut” (Din o carte de citire).
Cine vinde marfă rea în loc de bună şi ia un preţ mai mare de cât face marfa, săvârşeşte furt
Orice înşelăciune de felul acesta este un furt camuflat, care se iartă numai după ce i s-a dat înapoi dreptul păgubaşului de către înşelători. Cei ce nu dau înapoi aici, vor fi traşi la răspundere dincolo, în Faţa Dreptului Judecător. Dumnezeu porunceşte tuturor a umbla numai cu dreptate, zicând: „Vai... de cei ce bagă apă în vin” (lapte, etc.) (Is. 22, 23; 5, 22).
Şarlatanii înţeleşi. Un drumeţ bine îmbrăcat sosi într-o Duminică pe-nserate la crâşma din sat şi comandă câteva găini fripte şi o sticlă cu vin vechi. Dar îndată ce luă o bucătură în gură, începu să se strâmbe şi să se vaiete, lipi o batistă albă de obraz şi zicea că suferă de 14 zile de cele mai grozave dureri de măsea. Toţi ţăranii, care erau de faţă, îl compătimeau foarte.
Nu trecu mult şi intră în crâşmă un şarlatan cu doctorii, se aşeză într-un unghiuleţ şi ceru un ciocan cu rachiu. Auzind ce-i lipseşte domnului străin, zise: “O să-i ajut eu îndată!”
El scoase din geamantanul său o cutie frumos împachetată, o desfăcu şi grăi: “Domnule! Te rog, udă-ţi vârful degetului, ia puţin din praful acesta şi freacă-te la măsea. Străinul făcu întocmai şi îndată după aceea strigă cu bucurie: “Ce-i asta? Parcă mi-a luat durerea cu mâna!”
Atunci dădu şarlatanului un florin de argint şi-l pofti să mănânce şi să bea cu dânsul. Toţi muşterii din crâşmă şi toţi oamenii din sat luară din doctoria cea minunată şi mişelul vându atunci vreo sută de cutiuţe de prafuri, cu 20 de cruceri cutiuţa. Îndată ce-l durea pe cineva din sat măseaua, imediat lua doctoria minunată, dar toţi rămâneau uimiţi, văzând că nimănui nu-i ajută. În sfârşit se convinseră că au fost înşelaţi urât. Cei doi străini, erau înţeleşi între ei. Praful cel alb nu era altceva decât cretă. Dar şarlatanii fură prinşi în curând şi băgaţi în puşcărie.
Nu lua leacuri de la străini; străinul te-nşeală cu suflet hain (I. M. C. ist. 92).
Câştigul necurat. O femeie ce vindea lapte la oraş şi căzuse în ispita de a-l mai spori cu apă, se întorcea acasă cu o maramă nouă (învelitoare de cap) cumpărată de la prăvălie. În drum spre casă o ajunse o furtună şi trecând peste un pod, vântul îi smulse marama de pe cap şi o aruncă în apă. Oamenii umblau să o prindă, dar femeia privind de pe pod cum o duce apa, le zise: “Lăsaţi-o, dragii mei, să meargă, căci din apă a ieşit şi apa o duce”.
De câştigurile cele necurate totdeauna nimica nu se alege. Şi totuşi, sunt atâţia oameni care umblă după câştiguri necurate (Pr. I. Trifa ist. 346).
Capra Sfântului Spiridon vădeşte pe negustorul necinstit. Spre educarea mai bună a celor dornici de mântuire şi de o viaţă mai curată, dăm aici o lucrare minunată săvârşită de un om cu viaţă şi trăire aleasă.
Odinioară veni la Sfântul Spiridon un om oarecare, vrând să cumpere din turma lui o sută de capre. Sfântul i-a zis ca să aducă mai întâi preţul cel orânduit şi apoi să ia aceea ce a cumpărat. El dând preţul pentru nouăzeci şi nouă de capre, a tăinuit una, socotind că nu va cunoaşte Sfântul despre aceea, a cărui bunătate de inimă era străină de grija cea mare a vieţii. Deci mergând amândoi în ocolul dobitoacelor, Sfântul a zis către neguţător, ca să ia atâtea capre pentru câte a dat preţul. El despărţind o sută de capre, le-a scos din ocol şi una dintre acelea, ca o pricepută şi roabă bună, cunoscându-se că este nevândută de stăpânul său, s-a întors degrab şi a alergat iarăşi în ocol. Negustorul prinzând-o, o târa după dânsul, însă capră smulgându-se, iarăşi a fugit în ocol. Aşa de două şi de trei ori se smucea din mâinile lui şi fugea în ocol, iar el o scotea cu sila şi mai pe urmă a luat-o pe umeri şi o ducea într-ale sale. Capra zbierând şi bătându-l cu coarnele peste cap, se zvârcolea, încât se mirau toţi cei ce vedeau. Sfântul Spiridon pricepând lucrul şi nevrând să-l mustre înaintea tuturor pe neguţătorul cel viclean, a zis către dânsul cu blândeţe: “Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca acestea, căci nu suferă a fi dus la casa ta. Ia vezi, oare n-ai oprit preţul care se cuvenea pentru dânsa? Pentru aceasta se smuceşte din mâinile tale şi fuge la ocol?” Acela ruşinându-se şi-a mărturisit păcatul său şi şi-a cerut iertare. Apoi dând preţul, a luat capra şi mergea şi aceea singură de sine, în linişte, la casa aceluia ce o cumpărase pe dânsa, întrecând la mers pe stăpânul său cel nou (V. Sf. 12 dec.).
Omul nemulţumit cu starea sa, refuză crucea pe care trebuie să o poarte
Omul nemulţumit cu starea sa, are vederi scurte şi întunecate. Adeseori când omul suferă din vina sa, e amărât şi nemulţumit, dar tace; când pătimeşte din vina altora se aprinde de ură, de dorul răzbunării şi se jeluieşte prietenilor săi; dar când pătimeşte de la Dumnezeu, atunci se jeluieşte în gura mare lumii întregi. Ce vrea bietul om? Să fie ca idolii neamurilor! Să n-aibă nici o cruce de dus în lumea asta! Să meargă după Mântuitorul fără nici o cruce, slobod, cu mâinile în şolduri. Ei bine, aceasta nu se poate. Dacă toţi bărbaţii plăcuţi ai lui Dumnezeu, începând cu dreptul Abel, în cursul vremurilor până azi şi cât va fi lumea, au suferit, sufăr şi vor suferi, oare noi să nu suferim? Dacă Maica Preacurată, care-i mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, ba încă şi Însuşi Mântuitorul, a suferit mult, noi pentru ce oare mai cârtim şi ne îngreunăm sufleteşte?! Ce? Oare noi am avea dreptul să trăim în lume fără tulburări, necazuri, dureri, suferinţe şi pătimiri, mai mult decât plăcuţii lui Dumnezeu? O, dragi creştini! Acestea toate câte le suferim noi în lumea trecătoare, nu sunt o nedreptate; ci un Dar de la Dumnezeu. Ele ne deschid ochii sufletului spre a cunoaşte, că firea noastră omenească e neputincioasă, tăria vrăjmaşilor diavoli, care ne hărţuiesc mereu, e tare şi că: fără de Dumnezeu noi nu putem face nimic bun. Suferinţele felurite, care adeseori ne umplu de nemulţumire şi de cârtire, aprind puternic în sufletele noastre flăcăra credinţei vii, a nădejdii tare şi a dragostei înflăcărate, îndreptându-se gândul la Dumnezeu, care-I Izvorul fericirii noastre vremelnice şi veşnice. Crucea necazurilor şi a suferinţelor, face adeseori ca bucuriile pământeşti să fie mai dulci, mai plăcute. Crucea aceasta este de neapărată trebuinţă pentru dobândirea adevăratei noastre fericiri vremelnice şi veşnice; pe când, dimpotrivă, plăcerile şi bucuriile pot a ne fi primejdioase, vremelnic şi veşnic. Câţi oameni buni, de treabă şi cinstiţi, prin plăceri şi bucurii lumeşti, au devenit: trândavi, nepăsători, trufaşi, răi, păcătoşi, ba chiar şi primejdioşi omenirii ce-i înconjoară. Pe de altă parte, adeseori am văzut că mulţi s-au îndreptat pe urma crucii suferinţelor îndurate în cursul vieţii lor.
Şoimul, se spune că e o pasăre foarte sălbatică, poate cea mai sălbatică dintre toate păsările răpitoare, dar cu toate acestea, el se poate îmblânzi uşor printr-un mijloc curios. Şoimul prins se închide câteva zile într-o colivie mare, care se bagă într-o fierărie, aşezându-o lângă nicovala pe care se bate şi se lucrează fierul. Acolo nu i se dă şoimului nimic de mâncare. Zgomotul asurzitor din fierărie, loviturile de ciocan, vuietul foilor şi a focului aprins, scânteile zburătoare în toate părţile, deci şi peste el, fumul şi foamea, îl umplu de atâta groază şi frică, încât dă uitării sălbăticia sa, se îmblânzeşte, se domesticeşte, se apropie de stăpân şi urmează poruncilor lui. Aici vedem o minunată transformare. Aşa vedem cu durere adeseori, că şi majoritatea oamenilor sunt iuţi, răpitori şi sălbatici ca şoimii; nesocotesc sfaturile bune şi folositoare, fug de Sfânta Biserică, fug de adunarea oamenilor celor credincioşi, aleargă pe căile pierzării, strechiază pe teritoriile diavolilor, trăiesc din prăzi, din nedreptăţiri şi tâlhării, nesocotesc bunele rânduieli Divine, fără a şti de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Atotînţeleptul Creator şi ţiitor, în nemărginita-i dragoste pentru a-i îmblânzi, ca să nu se piardă, îi închide în fierăria feluritelor suferinţe, în foamete, lipsuri amare şi felurite calamităţi, aprinzându-le înaintea ochilor sufleteşti, flacăra înfiorătoare a focului veşnic, îi înăbuşesc cu fumul nefericirilor vremelnice şi a nemulţumirilor, ameninţându-i cu loviturile de ciocan ale nefericirilor lumeşti, până le ţiuie urechile.
Prin acest mijloc, mulţimea sălbaticilor, învinşi de cele ce văd, aud şi sufăr, se mai îmblânzesc, devin ceva mai buni şi ascultători faţă de Dumnezeu şi poruncile Lui. Cu această ocazie de suferinţă, cei care sunt buni, se fac mai buni, înălţându-se tot mai sus, pe scara virtuţilor creştineşti. Prin crucea necazurilor şi a suferinţelor, mulţime mare de păcătoşi şi păgâni întunecaţi, s-au ridicat din prăpăstiile păcatelor, s-au apucat de calea vieţii şi au suit pe treptele scării strălucitelor virtuţi creştineşti, devenind plăcuţi lui Dumnezeu. Iată ce transformări minunate fac necazurile şi suferinţele slobozite de Dumnezeu, deci, să nu mai cârtim în ele, nici să ne mai arătăm aşa de nemulţumitori, ca să nu ne păgubim mai mult. Când crucea necazurilor şi a suferinţelor ne apasă, silindu-ne să plângem şi să strigăm, să ne aducem aminte de mângâierea Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea... Eu sunt cu voi în toate zilele...” (Ioan 16, 33; Mt. 28, 20). Şi de sfatul apostolesc: „Staţi în buna credinţă, că prin multe necazuri se cade nouă a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu... Drept aceea, îndreptaţi fiind prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos... şi ne lăudăm în necazuri, ştiind, că necazul lucrează răbdare; răbdarea curăţire; iar curăţirea nădejde tare, care nu ruşinează, fiindcă dragostea lui Dumnezeu S-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel ce s-a dat nouă... Şi unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit Harul” (F. Ap. 14, 22; Rom 5, 1-5, 20).
Sfântul Nifon dojenit de Mântuitorul, pentru cârtirea şi nemulţumirea lui. După ce mi-am venit în simţirea păcatelor mele, zice Sfântul Nifon, şi am început să fac lucrurile pocăinţei, nu erau încă trecuţi trei ani şi într-o seară mi-a venit un gând, că am atâta vreme de când rog pe Dumnezeu şi până acum nici un dar nu mi-a dat; căci am întinat Sfântul Botez cu păcatele mele şi pentru aceasta nu mă ascultă Dumnezeu. Şi acestea socotindu-le eu, în întristarea mea, am adormit şi am văzut în vedenie că eram într-o Biserică preafrumoasă, în care Domnul nostru Iisus Hristos şedea pe Scaunul Slavei Sale. Şi dacă L-am văzut, mi-am înălţat mâinile către El şi mă rugam zicând: “Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi să nu treci cu vederea cererea mea şi celelalte din psalm.
Şi Domnul plecându-şi capul, asculta rugăciunea mea. Iar eu îl rugam să gonească de la mine duhul cel rău al temerii şi Domnul mi-a zis: “Am auzit rugăciunea ta şi să fie după cererea ta”. După puţin, mi-a zis iarăşi: “Nifone, Nifone, în seara aceasta M-ai întristat, cu ceea ce ai zis în gândul tău, cum că Mă rogi de-atâta vreme şi nici un dar nu ţi-am dat. Nu eşti tu oare care Mă rogi în toate zilele să nu te slăvesc pe pământ? Deci, apoi ce dar să-ţi dau, ca să nu te slăveşti de oameni? Darul limbilor, ori darul proorocirei, ori darul tămăduirilor şi celelalte? Dar tu nu le voieşti, nici le ceri, ca să nu te slăvească oamenii pentru dânsele. Dar ce este acela pe care îl ai, spune-mi, nu este dar? Aerul pe care îl răsufli, nu este dar? Cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele, nu vi le-am dat în dar? Ce Mi-aţi dat voi oamenii pentru ele? Nimic. Şi lucrul cel mai rău este că, în loc de răsplătire, voi M-aţi scuipat, M-aţi pălmuit, M-aţi bătut cu bice, pe Cruce M-aţi pironit, cu oţet şi cu fiere m-aţi adăpat şi câte rele nu Mi-aţi făcut, pe care voi înşivă le ştiţi. Dar Trupul şi Sângele Meu, pe care le-am dat vouă, nu sunt daruri? Toate bunătăţile pământului, ce sunt? Păsările cerului, peştii mării şi celelalte, nu sunt daruri? Şi că am murit şi M-am îngropat pentru dragostea voastră, v-am slobozit din iad şi v-am aşezat întru Împărăţia Mea, acesta nu este Dar? Şi cine altul v-a făcut unele ca acestea şi atâtea bunătăţi? Deci, cum zici, că nu ţi-am dat nici un dar? Caută şi acum de vezi duhul temerii, cum este legat”.
Deci căutând eu, am văzut în dreptul meu un taur legat de un par, atât de strâns, încât nu putea nici să se mişte; ci numai îşi plimba ochii şi căuta într-o parte şi într-alta, cum să mă rupă. Şi de atunci mai mult, cu Dumnezeiescul ajutor, m-am liberat de patima temerii, care din tânăra mea vârstă mă stăpânea foarte mult şi când voiam să mă duc la Sfânta Biserică noaptea, ori altceva lucru bun să fac, îmi era mare frică; încă şi în somn îmi arăta nenumărate rele şi cu covârşire mă înfricoşa. Iar din vremea aceea, m-am liberat de patima temerii şi am premărit pe Dumnezeu” (V. Sf. 23 dec.).