Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 9-a

Descriere

Cele Zece Porunci explicate - Porunca a  9-a

Carte inclusă în Pachetul promoțional

Cele zece porunci explicate pe întelesul tuturor

Vrei pachetul promotional Cele zece porunci explicate pe intelesul tuturor? - Click aici!

Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca I Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca II Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca III Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca IV Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca V Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca VI Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca VII Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca VIII Click aici pentru a vizualiza cartea!
Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor Porunca X Click aici pentru a vizualiza cartea!

Porunca a noua este: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieş. 20, 16). vezi mărturia mincinoasă.

Porunca aceasta împiedică pe cineva să spună vreo minciună împotriva aproapelui său sau să defaime cinstea cuiva prin vreun vicleşug sau răzbunându-se şi, într-un cuvânt, trebuie să alungăm orice patimă, ca să nu ne facem fii ai diavolului, asemenea cu cei cărora Domnul le-a spus: “Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. Această poruncă trebuie să o păzească mai cu seamă cei ce au îndeletniciri în judecătorii, ca să nu încalce dreptatea cu mărturiile mincinoase ale martorilor sau cele din înscrisuri; altminteri se vor face fii ai diavolului şi fii ai gheenei celei veşnice.
Inima creştinilor buni tinde să devină zilnic o cât mai luminată Biserică a lui Dumnezeu Celui viu; iar inima creştinilor uşuratici, devine atelierul satanei, casă mamonei, dimpreună şi a feluritelor deşertăciuni şi strâmbătăţi ale ei. Dumnezeu Creatorul, mult Milostivul purtător de grijă al mântuirii noastre, vrând să ne curăţească de zgura, rugina şi netrebniciile tuturor deşertăciunilor care pustiesc inimile creştinilor de zestrea bogăţiilor Divine, ne hotărăşte să ne părăsim de orice strâmbături ale gândului, cuvântului şi activităţii noastre zilnice, zicând hotărâtor prin porunca a IX-a: “Să nu mărturiseşti strâmb asupra aproapelui tău, mărturie nedreaptă” (Ieş. 20, 16). Această poruncă opreşte minciuna, care înseamnă tăinuirea cu ştiinţă şi voie a adevărului, pentru a înşela, rătăci şi păgubi pe altul. Minciuna se săvârşeşte cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau şi numai cu anumite semne sau cu tăcerea. De pildă, cineva ştie că ceea ce se spune despre altul nu este adevărat şi totuşi nu arată adevărul, ci tace, zâmbeşte, sau face un semn de întărire a celor spuse.
Împotriva aceastei porunci greşesc: aceia care mărturisesc strâmb şi cu nedreptate, ca să păgubească, sau să facă rău fratelui lor; cei ce au păreri şi prepusuri asupra fratelui lor; cei ce râd de sluţirile cele fireşti ale minţii, sau ale glasului, sau ale feţei, sau ale celorlalte membre ale trupului aproapelui, fiindcă nu este el pricina acestor sluţiri; şi judecătorii cei ce fac judecată nedreaptă sau pentru căutarea la faţă, sau pentru daruri, sau pentru că nu cercetează bine lucrul. La aceasta încă greşeşte, de a sfătuit cineva, sau a îndemnat pe altul cu învrăjbiri nedrepte de a luat vreo dregătorie; de a putut să oprească învinuirile şi mărturiile cele mincinoase şi nu a voit; de poartă cuvinte şi veşti spre vătămarea aproapelui; de a osândit, sau a clevetit, sau a ascultat cu plăcere pe alţii clevetind, sau a lăudat pe clevetitor, sau s-a linguşit şi cu nedreptate a lăudat pe altcineva (“Carte f. f. de suflet”, pg. 24-25).
Acum câţiva ani, o revistă a publicat un chip care reprezenta pe “zeiţa minciună”, sub care un poet a scris un “Imn” închinat ei, în care proslăvea în cuvinte pompoase, pe această fiică a diavolului, care este minciuna. Într-adevăr, acest chip hidos are mulţi “închinători”. Zeiţa acesta are mulţi credincioşi, care o preamăresc şi îi aduc jertfe “roada” buzelor lor.
Astfel gura, limba, darul minunat al vorbirii, cu care Dumnezeu a înzestrat pe om pentru folosul său şi preamărirea Creatorului, a ajuns unealta Satanei, prin minciuna care stăpâneşte atâtea milioane de oameni. Este înfiorător să ştii şi să vezi cum atâţia oameni folosesc minciuna în legăturile lor cu alţii, în afacerile, în prietenia lor, în căminul şi viaţa lor.
Se minte peste tot locul: în palate ca şi în bordei, în mătase ca şi în zdrenţe, la serbări ca şi în şoaptă, în saloane ca şi în pieţe, în comerţ ca şi în politică, în birouri şi la tribunale, în familie, la catedră, ba chiar şi la amvoane, la ospeţe şi la înmormântări, minciuna îşi ridică fruntea semeaţă, spre cea mai mare ruşine a omului care şi-a stricat sufletul, primind prietenia acestui copil al Satanei.
Minciuna! Ce rău mare şi ce mare păcat! Mint cei mari, mint tinerii, ba chiar şi pruncii. Şi multa folosire a minciunii, a adus obişnuinţa cu ea, aşa că nici nu se mai sinchisesc oamenii, consumând această pâine otrăvită.
Cititorilor şi ascultătorilor! Nu cumva vă aflaţi şi voi printre mulţimea idolatrilor de la picioarele acestui idol? Dacă voi folosiţi minciuna în afacerile voastre sau în familia voastră; dacă în ceea ce priveşte credinţa şi mântuirea nu vă întemeiaţi pe veşnicul adevăr al Cuvântului lui Dumnezeu, cu siguranţă că vă aflaţi la picioarele acestei zeiţe urâte, orice aţi gândi voi.
Dacă tu, tată de familie, aduci numai o parte din câştigul tău acasă, în timp ce o parte din bani i-ai băut şi spui că numai atât ai câştigat... Dacă tu, mamă, spui copilului, ca să nu plângă, că o să vină să-l ia ceea şi ceea sau că îi promiţi ceea ce nu îi vei da şi nici nu ai... Dacă tu, copile, spui dascălului la şcoală că nu ţi-ai făcut lecţia, fiindcă ai fost bolnav, când nu ai fost, sau copiezi teza ca să capeţi pe nedrept o notă bună... Când tu negustor, spui că ai cumpărat o marfă cu un preţ şi nu-i adevărat, iar tu funcţionar, foloseşti timpul de birou acasă sau stând degeaba, minţi. Toate acestea sunt minciuni şi prin ele vă aşezaţi la picioarele ticăloase ale acestei zeiţe şi ale tatălui minciunii, care este diavolul.
Cuvântul lui Dumnezeu arată că mincinosul nu va rămânea nepedepsit; cine spune minciuni va pieri (Pros. S. 19, 5-9). “Şi nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, ci partea lor va fi iezerul de foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apc. 21, 8-27; 22, 15).
Nu degeaba e scris dar în Cuvântul lui Dumnezeu să te laşi de minciună şi să spui, totdeauna, numai adevărul (Lev. 19, 11; Zah. 8, 16-17; Efs. 4, 25; Cols. 3, 9). Roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi adevăr (Efs. 5, 9).
Este aceasta roada vieţii tale, cititorule şi ascultătorule? Trăieşti tu în adevăr sau te mai foloseşti încă de minciună? Trezeşte-te, dragul meu, vezi ce păcat mare este minciuna, cu care te-ai folosit şi în care ai trăit, fără nici o grijă! Pocăieşte-te şi mărturiseşte-ţi păcatul la Duhovnic iscusit, împlinindu-ţi canonul, făcând roade vrednice de pocăinţă şi întoarce-te la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, ca să primeşti iertarea, ştergerea greşelilor şi păcatelor tale. Şi de acum înainte trăieşte în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos în adevăr, ca un fiu al luminii, al zilei, al lui Dumnezeu, supus şi ascultător, ca să ai parte de învierea şi fericirea acelora în a căror gură nu s-a găsit minciună.
În viaţă, minciuna ia felurite chipuri. Iată pe cele mai însemnate dintre ele:
Mărturia mincinoasă, jurământul strâmb şi pâra nedreaptă împotriva aproapelui;

Năravul unora de a adăuga câte ceva la adevărul lucrurilor, adică a înflori mereu lucrurile, încât nu se mai poate şti care este adevărul. Deasemenea, năravul unora de a se lăuda cu lucruri pe care nu le au, sau a tăinui pe cele avute spre a înşela pe alţii;

Viclenia sau vorba cu două înţelesuri, din care nu se poate deosebi adevărul şi prin care se urmăreşte înşelarea cuiva;

Prefăcătoria (falsitatea), care ascunde minciuna, sub chipul prieteniei, dragostei şi al binefacerii, spre a înşela şi păgubi pe alţii;

Linguşirea, care înseamnă lăudarea cuiva pentru însuşiri, despre care lăudătorul ştie bine că acela nu le are, dar face aceasta pentru a câştiga foloase pe care nu le merită;

Făţărnicia (ipocrizia), adică primirea fără gând curat a părerilor şi spuselor altuia, pentru a câştiga foloase deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinşi de făţărnicie, una gândesc şi alta spun şi fac. De păcatul făţărniciei se fac vinovaţi şi cei care se arată că ţin rânduelile bisericeşti, pe când, de fapt, nu le ţin. Pe vremea Mântuitorului cădeau în păcatul făţărniciei, îndeosebi, fariseii şi cărturarii, de aceea minciuna prin făţărnicie se mai numeşte şi fariseism;

Grăirea de rău, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a spus şi fapte rele pe care nu le-a făcut, cu gândul de a-i face rău. Tot aici se numără şi răspândirea celor născocite pe seama cuiva.

Din orice pricină s-ar spune şi în orice chip s-ar săvârşi, minciuna este păcat mare şi iată de ce:
Credinciosului îi este dat de Dumnezeu să caute, să cunoască şi să mărturisească adevărul, având ca tâlmaci al gândurilor şi simţămintelor sale, graiul.

Minciuna făcând rea întrebuinţarea graiului, nesocoteşte acest dar de mare preţ cu care este înzestrat numai omul şi prin aceasta îl înjoseşte pe omul mincinos şi păgubeşte pe ceilalţi. Minciuna este primejdioasă, fiindcă se furişează pe nesimţite în sufletul omului, prinde rădăcini şi numai cu mare greutate poate fi scoasă.
Omul, după învăţătura Sfintei noastre Biserici, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin minciună se întunecă în om chipul lui Dumnezeu, care este adevărul veşnic şi se întipăreşte chipul diavolului, care este tatăl minciunii.

Omului îi este dat să trăiască împreună cu alţii. Viaţa de obşte poate înflori, însă, numai dacă oamenii au încredere unii în alţii, iar încrederea între ei se arată limpede prin dragostea de adevăr. Minciuna, dimpotrivă, înăbuşind adevărul, roade încrederea dintre oameni, otrăveşte legăturile de dragoste şi de dreptate dintre ei şi astfel face cu neputinţă înflorirea vieţii de obşte.

“Omul pârâtor, trădător şi martor mincinos, este fiară prefăcută şi mult împleticită, tulbură judecăţile, desparte pe bărbat de femeie, încurcă pe stăpânitori, face dezbinări, întărâtă pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsă sânge, păgubeşte, răpeşte, nedreptăţeşte, îmbogăţeşte pe cei săraci, dezbracă orfanii, întristează văduvele, dărâmă case, risipeşte sate, pustieşte oraşe şi pierde popoare întregi” (Sf. Ioan Gură de Aur, Hristoitia, pag. 101).
Minciuna este lucrul diavolului, care cu o minciună i-a făcut pe cei dintâi oameni să calce porunca lui Dumnezeu şi de atunci mereu îndeamnă la acest păcat. De aceea, în Sfânta Scriptură diavolul este numit: “Tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).
Dumnezeu urăşte minciuna. “Urâciune sunt Domnului buzele mincinoase” (Pild. Sol. 12, 23). Şi fiind faptă urâtă, minciuna nu poate rămâne fără pedeapsă. Dacă uneori scapă de pedeapsa oamenilor, nu poate scăpa nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, căci: “Tuturor celor mincinoşi partea lor în iezerul cel ce arde cu foc şi piatră pucioasă, care este moartea a doua” (Apoc. 21, 8).
De aceea, Sfânta Scriptură mereu ne îndeamnă să ne ferim de păcatul minciunii: “Nu grăiţi minciună unul către altul” (Col. 3, 9). Sau: “Lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele lui, căci suntem unul altuia mădulare” (Efs. 4, 25).
Deci, porunca a noua din Decalog oprind mărturia mincinoasă şi orice fel de minciună, cere fiecărui creştin să spună adevărul şi să se străduiască pentru biruinţa adevărului. “Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune, să-şi oprească limba sa de la rău şi buzele sale ca să nu grăiască vicleşug” (1 Petru 3, 10).
Datoria adevărului nu cere întotdeauna mărturisirea tuturor celor ştiute. Ea este îngrădită prin datoria de a păstra nedescoperite lucrurile care ni s-au încredinţat, pe temeiul încrederii în cuvântul nostru că vom păstra tăcerea (datoria discreţiei, adică a păstrării celor încredinţate spre a nu fi destăinuite). Deasemenea trebuiesc păstrate nedestăinuite şi lucrurile în legătură cu slujba fiecăruia, după cum cere legea (Datoria secretului profesional).
Destăinuirea lucrurilor încredinţate spre păstrare se poate face numai când prin tăcerea asupra lor se primejduieşte viaţa de obşte.
Numai destăinuirile creştinului la Sfânta Mărturisire, nu pot fi date în vileag niciodată, de către duhovnic (Înv. de Cred. Ort. edit. 1952 pg. 458-461).
Iubirea de adevăr, fidelitatea şi discreţia
Iubirea de adevăr este o virtute ce consistă în silinţa statornică a omului, ca vorbele, gesturile şi faptele sale să răspundă întocmai convingerii sale interne. În sens mai strâns iubirea de adevăr este voinţa serioasă a omului de a nu pune convingerea sa internă în contrazicere cu spusele sale prin grai sau prin scris. Această virtute este una din condiţiile cele mai de căpetenie pentru ordinea publică; la ea ne obligă apoi respectul ce trebuie să avem către adevăr şi către raţiunea omenească. Extremitatea opusă acestei virtuţi, adică minciuna, este un abuz criminal faţă de facultăţile noastre sufleteşti pentru scopuri contrare voii lui Dumnezeu şi o lovire în demnitatea semenilor noştri şi în cel mai înalt bun sufletesc al lor. “Dumnezeu este adevărul, iar tatăl minciunii este diavolul” (Ioan 8, 44). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: “Îmbrăcaţi-vă în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare” (Efs. 4, 25). O societate în care ar lipsi această virtute ar avea soarta turnului din Babilon.
Aceste zise se aplică şi la Fidelitate. Această virtute consistă în a ţine nestrămutat un cuvânt dat aproapelui, pe cât e permis şi atârnă de voia noastră.
Virtutea iubirii de adevăr nu ne obligă a descoperi aproapelui în toate împrejurările ceea ce ştim. Din contra alături cu ea stau ca virtuţi întregitoare: Tăcerea şi Discreţia. Aceste virtuţi au de scop a ne face să descoperim ştiinţa noastră aproapelui după aşa regulă, ca să nu-i împărtăşim nimic ce ar fi nefolositor, neiertat ori în dauna celor ce ne ascultă sau a altora. În sprijinul acestor îndrumări avem cuvântul Mântuitorului care zice: “Nu daţi cele sfinte câinilor, nici lepădaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce cu picioarele lor şi întorcându-se să vă rupă pe voi”. “Deci grăiesc vouă, că pentru tot cuvântul deşert, care vor grăi oamenii, vor să dea seamă de dânsul în ziua judecăţii” (Mt. 7, 6; 12, 36). “Drept aceea, fraţii mei cei iubiţi, să fie tot omul grabnic a auzi şi zăbavnic spre a grăi” (Iac. 1, 19). “Omul cel cu două limbi descopere sfaturi întru adunare, iar cel credincios cu duhul ascunde lucrurile” (Prov. S. 11, 13). Despre împărtăşirea unor lucruri, a căror cunoştinţă ar putea face daună aproapelui (de exemplu celor slabi sau nevârstnici), sunt valabile principiile stabilite în privinţa smintelii. Aici în caz de întrebări stăruitoare va fi nevoie a înconjura, dar totdeauna, cât timp un răspuns nu se poate evita, trebuie a păzi regula de a descoperi pe cât se poate adevărul însuşi, dacă şi nu adevărul pur şi întreg; nici o dată nu trebuie a spune afirmativ neadevărul.
De aici rezultă că, comunicarea adevărului este restrânsă în particular prin îndatorirea de a păzi secretele. Această îndatorire e naturală dacă este vorba de a ţine secret oarecare lucruri, pe care în virtutea naturii lor nu le putem împărtăşi altora fără a înfrânge nişte datorii morale cum este de exemplu datoria de a menaja pe aproapele. Aici se numără şi datoria duhovnicului de a păzi secretul mărturisirii. “Auzit-ai cuvânt, să moară la tine, cutează, că nu te va sparge” (Is. Sirah 19, 10).
În ideea secretului natural intră şi secretul corespondenţelor sau al scrisorilor. Este lucru nedrept şi duşmănesc a ajunge prin mijloace neiertate să ştim ce cuprind scrisorile altora, precum şi chiar a face uz de cunoştinţa ce avem din întâmplare despre ele, fără voia persoanei la care e adresată scrisoarea. Tot în ideea secretului natural intră şi cunoştinţa ce avem din întâmplare sau pe căi necinstite despre nişte afaceri ale altora, despre care trebuie să presupunem că îi de dorit a rămânea secrete.
Datoria discreţiei se bazează adesea pe deosebite motive pozitive. Aşa e cazul, când lucrul respectiv se împărtăşeşte numai cu condiţia expresă sau tăcută de a-l păzi secret (astfel e secretul încredinţat); de-asemenea, când singuri făcând cercetări asupra unui lucru ne îndatorăm către cel ce ne aduce informaţii, că vom fi secreţi (secretul promis). Această îndatorire nu mai are tărie, dacă interese mai înalte ale celui ce a dat informaţii sau ale celui ce împreună le ştie sau ale altei persoane sau ale societăţii în genere cer ca necesară descoperirea informaţiilor primite.
Afară de aceste cazuri, a descoperi secrete este un păcat împotriva dragostei către aproapele precum şi împotriva dreptăţii. Greutatea acestui păcat atârnă de însemnătatea secretului în chestiune, respectiv de mărimea daunei ce descoperirea lui pricinuieşte altora şi atunci el atrage după sine datoria de restituire.
Minciuna, echivocul, prefacerea
Minciună în sensul cel mai întins e orice arătare prin cuvinte, gesturi sau fapte, ce au însuşirea sau destinaţia de a duce pe aproapele în rătăcire. În acest înţeles general intră de asemeni prefacerea şi făţărnicia, cu care un om prin purtarea sa exterioară caută să înşele pe aproapele despre ceea ce are în gândul său şi cu deosebire despre starea sa religioasă şi morală.
Minciună, în sens mai strâns, se numeşte orice abatere, cu intenţie, de la adevăr, prin nişte cuvinte ce pot face pe aproapele să cadă în rătăcire.
Trebuie a ţine ca un principiu nestrămutat că orice minciună reală este un păcat în sine şi de aceea nu-i iertat să minţi pentru nici o pricină. “De aceea, lepădând minciuna, spuneţi fiecare aproapelui vostru adevărul, pentrucă suntem membre unul altuia” (Efs. 4, 25). “Nu grăiţi minciună unul către altul, dezbrăcându-vă de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui” (Colos. 3, 9). Credinţa creştină aducând la cunoştinţă că toţi oamenii ca fiinţe cuvântătoare au aceeaşi demnitate şi aceleaşi drepturi şi datorii şi surpând astfel aristocratismul lumii vechi, a trebuit să deştepte din nou şi datoria de a iubi adevărul şi a ne feri de minciună. Dacă recunoaştem limba ca mijloc de comunicare obştească pentru toţi, de aici răsare datoria, de a întrebuinţa limba după destinaţia ei, ca un mijloc de a împărtăşi adevărul, iar nu neadevărul. “Creştinii ţin drept o nelegiuire a nu spune adevărul în toate lucrurile; ei nu voiesc a trăi în dauna adevărului, ca unii care s-au făcut vinovaţi de grăire falsă” (Iustin Mart. Apol. II c. 4). Orice minciună, chiar numai ca un abuz faţă de facultăţile noastre sufleteşti pentru scopuri opuse destinaţiei lor, implică în sine o împotrivire sau contrazicere cu ordinea dumnezeiască. De aceea şi Sfânta Scriptură dă în această privinţă poveţe şi opriri cu totul generale. Dumnezeu, Care este însuşi adevărul, în virtutea desăvârşirii fiinţei Sale trebuie neapărat să urască minciuna. “Şase sunt lucrurile pe care le urăşte Domnul, ba chiar şapte de care se scârbeşte sufletul său: ochii mândri, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care plănuieşte gânduri viclene, picioare grabnice să alerge spre rău, martor mincinos care spune minciuni şi cel care seamănă vrajbă între fraţi” (Prov. S. 6, 16-19). “Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună” (Ps. 5, 7). Aceasta este un element propriu al vieţii şi lucrării diavolului şi un izvor îmbelşugat de păcate, nedreptăţi şi răutăţi în societate. “Acela ucigător de oameni a fost din început şi întru adevăr nu a rămas, că nu este adevăr întru dânsul. Când grăieşte minciuna dintru ale sale grăieşte că mincinos este şi tată al minciunii” (Ioan 8, 44).
Totuşi în ce priveşte mărimea păcatului nu trebuie a considera deopotrivă orice minciuni; răutatea lor se stabileşte în special după cuprinsul, scopul şi împrejurările grăirii neadevărate. În privinţa celei dintâi consideraţii sunt păcate grele minciunile ce se opun unui adevăr descoperit de Dumnezeu, sau de mare însemnătate pentru binele vremelnic şi veşnic al aproapelui. În adevăr, astfel de minciuni sunt o mare necinstire a lui Dumnezeu sau o grea lovire în dragostea şi dreptatea ce suntem datori să avem către aproapele. În raport cu scopul ei, minciuna este păcat greu, dacă ea ţinteşte să necinstească pe Dumnezeu, sau să facă o pagubă mare aproapelui în bunurile sale vremelnice sau veşnice. În urmă minciuna e păcat greu după împrejurările ei, dacă acestea dau loc la nişte urmări ca cele acum zise şi în special la sminteală.
Se poate deci stabili regula generală că, minciuna de glumă sau de oficiu, este un păcat de iertare şi ajunge păcat de moarte numai prin împrejurări particulare; din contra minciuna cu scop de a dăuna este de regulă un păcat de moarte şi ajunge păcat de iertare numai dacă materia ei este neînsemnată. În ce priveşte minciuna de glumă trebuie încă a presupune totdeauna, că ea, în virtutea împrejurărilor, este cu adevărat ceea ce arată numele ei, adică o ocolire lesne de cunoscut a adevărului, prin care aproapele nu poate fi amăgit înadins şi nici nu se spune cu asemenea intenţie.
Tot din acest punct de vedere se încuviinţează şi parabolele, alegoriile, fabulele, precum şi oarecare protestări hiperbolice de politeţe. Acestea din urmă au ajuns chiar nişte forme goale, în care nimenea nu caută sau nu voieşte să exprime înţelesul cel firesc.
După regula de mai sus trebuie a judeca apoi şi aşa zisele echivocuri (ambiguităţi). - Când ele se pot cunoaşte ca atare, nu conţin o minciună sau o inducere în eroare a aproapelui. Cu această condiţie ele se pot privi ca admisibile, dacă totodată nişte cauze însemnate cer întrebuinţarea lor. Eventuala cădere în rătăcire a aproapelui vine atunci din pricina lui, şi în anumite împrejurări poate fi permis sau chiar obligatoriu a îngădui o asemenea rătăcire. Aceasta se întâmplă, când cel ce ne întreabă asupra lucrului respectiv n-are drept să fie informat în mod neîndoios, iar noi nu i-am putea oferi această lămurire fără o mare pagubă pentru noi înşine sau pentru alţii sau fără a călca nişte datorii mai înalte (Teol. Morală de Dr. Ath. Miron. edit. 1895, pag. 691-698).