Ce reprezintă pentru creştin părintele duhovnicesc
PROTOIEREU VLADISLAV VEŞCINIKOV
Ne întrebăm adeseori: cine poate fi numit duhovnic ori părinte duhovnicesc? Pentru cea mai mare parte dintre noi, în practica duhovnicească, duhovnic ori părinte duhovnicesc este preotul, alături de care cei care se numesc fiii lui duhovniceşti păşesc pe calea mântuirii. Însă, din moment ce nu este doar un om de rând, ci şi preot, el săvârşeşte în primul rând Tainele Bisericii. În al doilea rând, el, ca păstor, năzuieşte să îl ajute pe fiul său duhovnicesc ca în sufletul acestuia să se înrădăcineze cele ale duhului şi însuşirile morale ale Vieţii după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiție. Şi, dacă în privinţa Sfintei Scripturi lucrurile stau destul de simplu, pentru că, în mod concret, e vorba de a aplica şi de a înfăptui felurite principii evanghelice, în Tradiţie, acestea nu sunt deloc astfel, din pricina formelor de manifestare mult mult mai ample ale ei. El caută cu blândeţe şi dragoste să arate, în spiritul tradiţiei, fiilor săi duhovniceşti că trebuie să descopere ei înşişi duhul acesteia şi să-l cultive în sufletul şi în Viaţa lor. Aceasta însă, în practica obişnuită.
Există şi cazuri ideale (când s-a creat o legătură aparte între duhovnic şi fiul duhovnicesc), însă ele se întâlnesc foarte rar, fiind nespus de valoroase. Acesta este un tip de legătură specială, atunci când duhovnicul, prin mijlocirea Duhului Sfânt, cunoaşte pe deplin ceea ce are în suflet fiul său duhovnicesc şi îi descoperă lui ce îi este insuflat de Duhul Sfânt. Într-un asemenea caz, duhovnicul îi arată ucenicului său calea sa personală către mântuire, fiind uniţi întru duh şi prin rugăciunile comune - atât în cele particulare, cât și în cele liturgice.
Cel mai important lucru e ca relația dintre un părinte și fiul său duhovnicesc să se bazeze pe înțelegerea și legătura profundă, ființială. Nu pe anumite pretenții ori cereri ale duhovnicului. Părintele duhovnicesc nu intră prin explicații lungi în viața fiilor duhovnicești. Pur și simplu, el îi iubește, suferă profund pentru ei. Iar simplul fapt că îl doare sufletul îi face să pășească împreună pe calea mântuirii. Astfel, părintele duhovnicesc caută să-i conducă pe fiii săi către Hristos.
Părintele duhovnicesc merge puțin mai departe însă și, în taina vieții duhovnicești, cuprinde cu dragostea lui întreaga persoană. Astfel, în orice situație cu toții alergăm către duhovnic. În viața noastră, părintele duhovnicesc, prin cuvântul său, prin propovăduirea și prin exemplul vieții sale, prin ușurința de părtășie cu noi, prin modestie, prin trebuințele duhovnicești, reușește însă să se apropie mult de noi. Pentru aceasta, fiul duhovnicesc vede înaintea sa un bun exemplu de viață duhovnicească, care îi este dat lui nu de paginile unei cărţi sau de oarecare povestiri, ci prin împărtăşirea nemijlocită a unei experienţe duhovniceşti. Cel ce nu se îngrijeşte de fiii săi duhovniceşti nu le este părinte spiritual acestora, neoferindu-le mijloacele necesare pentru mântuire.
Ce carte să citeşti care să te ajute pe calea mântuirii? Adesea, o cale foarte bună de a înainta duhovniceşte se dovedeşte a fi lectura cărţilor. Pe de altă parte însă, a propune începătorilor să citească Filocalia, neînţelegând ceea ce se petrece în biserică, e o ciudată experienţă duhovnicească. Ceea ce e important pentru duhovnic e că această lume pune mereu şi mereu probleme, iar noi avem nevoie să le vedem, să le soluţionăm - probleme care se prezintă în cea mai mare măsură după formă, nu întru conţinutul lor esenţial, începând cu cele mai simple lucruri, ca, de pildă, internetul.
Raportarea la păcat rămâne însă, în principiu, aceeaşi. În acest sens, sloganul Părinţilor de odinioară „mai bine moarte decât păcat” rămâne întotdeauna valabil. Da, moartea e mai bună decât păcatul!
Observând viaţa păcătoasă a unei persoane care vine la duhovnic, trebuie văzut însă cum poate fi ajutată, cum putem avea compasiune, să o scoatem din cele în care se află. Nu, păcatul nu trebuie cultivat, însă trebuie să o ajutăm să se pocăiască, ştiind că puterile sufleteşti trebuie cheltuite pentru ceva cu adevărat important.
Aceasta este una dintre marile şi constantele probleme întâlnite, şi avem nevoie de o înţelepciune duhovnicească, de o abordare practică a acestora, ţinând seama de vechea tradiţie a Bisericii. Însă, totodată, experienţa arată că nu trebuie cerută ascultare absolută de la omul care vine la preot, ci trebuie să-i fie acordată cuvenita libertate duhovnicească. Astfel, nicicând nu va cunoaşte ce este libertatea duhovnicească. Mai mult, e vorba de un lucru subtil şi concret, care trebuie tratat cu seriozitate.
Mulţi povăţuitori, nedându-şi seama şi neînţelegând această libertate a duhului, nu pot să educe pe un ucenic în limitele libertăţii lui duhovniceşti.
Toate acestea sunt importante pentru a-l duce pe om către înţelegerea modului în care decurge libertatea din punct de vedere duhovnicesc. Prin urmare, ascultarea nu limitează nicicum libertatea.
Unii oameni merg la psiholog pentru că nu înţeleg exact ce este viaţa duhovnicească. Şi cu experienţa lor duhovnicească încearcă să se apropie de domeniul psihologiei. Şi poate că, într-adevăr, au nevoie mai mult de un psiholog decât de un părinte duhovnicesc. Poate că astfel de oameni sunt nemulţumiţi de legătura cu duhovnicul şi nu văd întru aceasta nici o perspectivă pentru ei. Ce să facă un creştin dacă duhovnicul îl sfătuieşte către ceva, rudele îi spun altceva şi apare şi o a treia cale?
Ce ar trebui să facem? Cu siguranţă, există şi o a patra cale. Ei bine, sunt situaţii diferite. Uneori rudele pot avea dreptate, preotul necunoscând pe deplin situaţia dată. Alteori, preotul duhovnic este cel care are dreptate, pentru că rudele şi cei apropiaţi nu cunosc pe deplin legătura duhovnicească. Iar în alte situaţii altcineva are dreptate. Prin urmare, părerile nu ne pot ajuta prea mult. Cel mai bun lucru atunci când vine vorba de înţelegerea Proniei lui Dumnezeu - când omul dorește cu sinceritate să împlinească voia Domnului - e să ia în considerare toate aspectele vieții sale, să-și cerceteze toate faptele. Și astfel își dă seama în ce măsură poate împlini sau nu voia lui Dumnezeu, în anumite împrejurări. Trebuie ori nu trebuie să ne părăsim locul de muncă? Să lăsăm toate în voia lui Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă? După un timp, împrejurările ce ne par atât de neclare se vor limpezi.
Se întâmplă să apară și conflicte între duhovnic și fiul său duhovnicesc. Oare să mai mergem după sfat la acesta? Astfel de situații necesită în mod individual o analiză aparte. Adeseori, desigur, pare o întrebare măruntă, pentru că în viața noastră există probleme mult mai mari.
Luând aminte la greșeli, să stabilim dacă, acestea sunt reale sau imaginare. E de folos să luăm în calcul toate circumstanțele date, toate motivele în cauză. Să nu uităm că la fiecare legătură cu oamenii există, fără doar și poate, greșeli. În multe cazuri nu putem renunța la sfatul duhovnicului.
Mai ales când știm că sfatul, propunerea și cuvântul preotului sunt pline de moralitate, neputând fi pus la îndoială. Într-un astfel de caz este bine să facem ascultare de duhovnic.
Cât privește schimbarea duhovnicului, da, aceasta este cu putință. În primul rând, dacă preotul duhovnic cade într-un eres și atunci, firește, nu trebuie să faci ce face el, să cazi într-un astfel de păcat să fii excomunicat de Biserică, să Se îndepărteze de la tine Duhul Sfânt. Da, se poate, de asemenea, atunci când preotul săvârșește anumite păcate grele, afectând pe cei din jur. Nu spun atunci când preotul desfrânează, - pentru că așa ceva este de neconceput -, ci în alte cazuri vădite să spunem legate de o purtare plină de iubire de sine ori alte păcate asemănătoare. Dacă vezi unele ca acestea, e întristător. Poți să-ți schimbi părintele duhovnicesc în astfel de situații (numai cu condiția ca aceasta să nu devină o normă) - când se dovedește că întâlnirea a fost aproape întâmplătoare, că nepotrivirea este una profundă. Nu trebuie să cercetăm cine are dreptate sau cine este vinovat în astfel de situații.
Referindu-se la duhovnicii tineri, Antonie de Suroj spune: ,,Nu e vorba de a face deosebire între cei tineri și cei bătrâni. E vorba aici de posibilitatea de a evalua maturitatea duhovnicească, însușirea de povățuitor a unor oameni." Vlădica mai zice: ,,Starețul nu este un om simplu, care s-a ocupat multă vreme de lucrarea pastorală și a dobândit un oarecare obicei ori experiență; stăreția în înțelesul deplin al cuvântului, este cu totul altceva, e o stare binecuvântată. Stareții nu se fac, stareții se nasc prin puterea Duhului Sfânt, iar dacă vorbim de ceea ce caracterizează un stareț voi spune, pe scurt, prin comparație cu un preot de rând. Mi se pare că în duhovnicie există mai multe trepte. Sunt preoți de parohie al căror rol este să săvârșească Tainele Bisericii. Poate că un astfel de preot nu este un predicator bun. Poate că nici nu dă sfat la spovedanie, poate că nu se arată un păstor suficient de bun. Este vrednic doar să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie ori să împlinească celelalte Taine ale Domnului. Însă aceasta nu înseamnă că este un povățuitor.
Hirotonia nu-i dă omului nici minte, nici învățătură, nici experiență, nici maturitate duhovnicească. I se dă lui înfricoșătorul drept de a sta înaintea prestolului lui Dumnezeu, unde doar Hristos are dreptul să stea. El este, într-un anume fel, o icoană, însă nu trebuie să-și închipuie că ar fi sfânt.
Există și o altă treaptă. Aceasta este cea a preotului experimentat ori mai în vârstă, care este mai învățat și chemat să povățuiască un om pe calea de la pământ la cer. Însă acest preot trebuie să fie nespus de precaut. El nu trebuie să vorbească despre ceea ce nu a experimentat ori nu a trăit, nici despre ceea ce nu știe. Mergem la duhovnic ca să-l întâlnim pe acela care ne conduce către porțile Împărăției lui Dumnezeu.
