Cuvinte despre cunoașterea și trăirea duhovnicească (R2-2)

Credința, în tot ceea ce ține de ea, rupe legăturile legilor cunoașterii. Cunoașterea nu are puterea de a face nimic fără cercetare și investigație. Iar credința cere un mod de gândire curat și simplu, departe de orice inventivitate și căutare de căi. Casa credinței este o înțelegere copilăreascăși o inimă simplă. Cunoașterea întinde capcane simplității inimii și a înțelegerii și se opune acesteia. Cunoașterea este rânduiala firii, în timp ce credința își realizează lucrarea deasupra legilor firii. Cunoașterea este însoțită de frică, iar credința – de nădejde.În măsura în care o ființă umană este condusă de căile cunoașterii, este legată de frică și nu poate scăpa de ea. Dar Cine urmează credința devine curând liber și autonom și, ca fiu al lui Dumnezeu, se bucură de toate. Aceste moduri de trăire au condus lumea timp de cinci mii de ani, dar omul nu și-a putut ridica capul dinspre pământ și nu a putut înțelege puterea Creatorului său, până când credința noastră nu a strălucit și nu ne-a eliberat din întunericul robiei pământești și al supunerii deșarte, cu o minte stearpă și aburindă. Între timp, chiar și acum, când am găsit o mare netulburatăși o comoară neexploatată, tânjim din nou să ne retragem la izvoarele sărace. Nu există cunoaștere care să nu fie sărăcăcioasă, oricât de mult ar fi îmbogățită, iar comoara credinței nu încape nici pe pământ și nici în cer” (Cuvântul XXV)

Ce este credința? Se dau credinței multe definiții, dar adevărata credință este o certitudine, „certitudinea despre existența lui Dumnezeu ca realitate personală supremă... și despre cele comunicate de El prin revelație” (Dumitru Stăniloae). După altă definiție, aproape tot așa de bună, „credința este încrederea firească a omenirii în dragostea părintească a lui Dumnezeu” (Pestalozzi).

Cine crede se încrede în Dumnezeu; ca elevul în dascălul său și copilul în părintele său. Credința nu caută, ci vede pe Dumnezeu, oarecum Îl experimentează și se bucură de El ca de cea mai scumpă comoară. În credință ne întâlnim cu Dumnezeu și trăim în El. Răsplata imediată a acestei trăiri este o bucurie sfântă, religioasă; e bucuria unui dor împlinit, bucuria vederii ființei celei mai dragi, bucuria negrăită a întâlnirii tainice cu Dumnezeu.

Experiența aceasta ne dă certitudinea în existența personală a lui Dumnezeu, certitudine mai sigură și mai tare decât toate probele, decât toate dovezile și argumentele pe care le aduce rațiunea logică în sprijinul adevărului despre existența lui Dumnezeu.