De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni (R4-6)

Mulţumită se cuvine Milostivului Dumnezeu, spunea un oarecare Sfânt Părinte, atunci când cuvintele unui om aduc folos altui om: amândoi sunt datori să dea mulţumită lui Dumnezeu”. Dau mulţumită lui Dumnezeu, Care m-a ales ca unealtă spre mângâierea şi hrănirea sufletului dumneavoastră. Prin scrisoarea dumneavoastră m-aţi înviorat foarte mult: nădăjduiesc să văd în dumneavoastră noi reuşite pe calea duhovnicească, ce duce la tot binele. Să nu vă speriaţi de întunericul, de pustia în care v-aţi ridicat acum cu mintea şi cu inima: între Egipt şi pământul făgăduinţei e întuneric şi pustie, dar israeliteanul credincios şi viteaz va vedea în scurtă vreme pământul făgăduinţei, se va desfăta în scurtă vreme de bunătăţile lui. Prin Egipt se înţelege viaţa lumească, plină de griji şi plăceri deşarte; prin pământul făgăduinţei se înţelege viaţa duhovnicească, plină de mângâieri dumnezeieşti. Întinderea care alcătuieşte trecerea de la o viaţă la alta este pustia. Israeliteanul credincios este omul care s-a hotărât să-şi închine viaţa slujirii lui Dumnezeu. Îmi pare rău de V.: puţin câte puţin, lumea îl “citeşte”. Aceasta este soarta tuturor celor ce poartă mască, fiindcă nu poţi purta masca tot timpul! Uneori, masca îţi este scoasă ori cade singură, iar privirilor li se dezvăluie chipul sufletului – şi vai de el dacă este hâd şi cu frumuseţea măştii nu făcea decât să amăgească!

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 223-224)