Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor Sfântul Ioan Gură de Aur

Descriere

Despre feciorie. Apologia vieţii monahale

Atitudinea față de starea de feciorie este de aproape două milenii unul dintre cele mai sigure criterii după care se pot deosebi cei care au cu adevărat Duhul lui Hristos, de cei care – rămânând lumești în sinea lor (Rom. 8, 5-9) – se amăgesc singuri atunci când mărturisesc o credință din care lipsesc ascultarea și cinstirea față de cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, față de sfaturile dăruite de El omului în scopul desăvârșirii duhovnicești a acestuia. Despre cei din urmă, Sf. Ioan Damaschin scrie: „Cei trupești și iubitori de plăceri defăimează fecioria”. „Dar, noi, având încredere în Dumnezeu Cuvântul, Care S-a întrupat din Fecioară, spunem că fecioria este de la început și că dintru început a fost sădită în firea oamenilor. Omul a fost plăsmuit din pământ virgin” (Dogmatica, E.I.B.M.O., 2001, p. 239).

Așadar, fecioria era la începuturile omenirii, tot ea se află și la temelia mântuirii noastre și tot fecioria este chipul fericitei viețuiri – după învierea cu trupul a tuturor oamenilor, în vederea Dreptei Judecăți – a celor mântuiți, în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Așa ne încredințează Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).

Și, dacă nu tuturor le este dat să priceapă și să aleagă, în trup fiind, acest îngeresc și, totodată, mucenicesc chip de viață (Matei 19, 11), în schimb toți cei care se îngrijesc de mântuirea sufletului lor trebuie să știe că fără fecioria sufletească, adică fără curăția cugetelor și a simțirilor proprii, nimeni nu va avea „moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).

Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist