∗∗∗∗∗∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗∗∗
La şcoală
Revenirea la şcoală după vacanţa de Crăciun a fost ca întoarcerea dintr-un tărâm minunat la rutina de zi cu zi. Încă nu se lămuriseră dacă Papa-Vasilis era sau nu Sfântul Vasilie cel Mare, dar acum ştiau că va trebui să găsească altă cale de a afla. „Veţi înţelege cu inima!", le spusese el. Dar cum? Era clar că trebuiau să facă ceva pentru a descoperi cum funcţionează inima. Dar ce?
Zilele curgeau monoton. În fiecare dimineaţă, Andrei şi Teo plecau din portul lor liniştit şi luau autobuzul pentru a ajunge la şcoala din capitala insulei. Orele curgeau după programul zilnic, dar ei îşi pierduseră interesul, cu toate că se străduiau să fie elevi buni. Discutau, jucau fotbal cu colegii lor, dar fără chef. Altceva îi frământa. Cum oare ar putea cunoaşte cineva adevărul cu inima? Misteriosul Papa-Vasilis venise cu o provocare ce nu le mai dădea pace. Şi ce este această inimă, ca să poţi cunoaşte adevărul cu ea? Că doar nu este nici ochi, nici microscop sau minte, nici motor de căutare!
Le spusese că această descoperire este o treabă grea şi, poate, primejdioasă, de parcă ar avea de cucerit un fel de împărăţie misterioasă. Acum, de unde şi cum să înceapă expediţia în căutarea inimii? Cu cât se gândeau mai mult la acest lucru, cu atât mai plictisitoare li se păreau orele de la şcoală şi temele pe care trebuiau să le pregatească. Erau ca ceva lipsit de... inimă!
Bisericuţa Sfântului Vasilie de pe înălţimea din capătul golfului lor rămăsese şi ea într-o aşteptare. De când plecase Papa-Vasilis, nu se mai slujise acolo. Treceau din când în când să o curețe, să aprindă candelele și să se roage puțin în liniște, dar la slujbe se duceau cu toții în satul vecin. Bisericuței îi lipsea și ei inima care s-o însuflețească. Când îi însoțea acolo și tatăl lui Andrei, coborau în subterană la altarul secret. Galeriile lungi și întunecoase, pereții și zugrăvelile pline de istorie, mica bibliotecă îi captivau ore întregi. Erau într-o altă lume, pe care o simțeau mai adevărată decât pe cea de afară.
Într-o sâmbătă, cei doi băieți împreună cu tatăl lui Andrei, domnul Kosmas, s-au adunat să facă vecernia pentru a doua zi. „În mare podoabă Te-ai îmbrăcat Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Cel ce întinzi cerul ca un cort, Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui, Cel ce pui norii suirea Ta, Cel ce umbli peste aripile vânturilor...”. Pentru prima oară lui Andrei i-au atras atenţia aceste cuvinte pe care le rostea de obicei fără să se gândească. „Asta e cea mai bună lecţie de geografie”, îşi spuse el. Se simţea ca la începuturile lumii, martor la facerea universului. „Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea Lui, peste munţi vor sta ape”.
„Cum a putut regele David să scrie aşa ceva? De unde cunoştea toate astea? Doar nu a fost de faţă atunci, de vreme ce nu exista încă nici un om! Cum poţi cunoaşte lucruri pe care nu le vezi şi nici nu le citeşti în cărţi?” Cu mintea prinsă în aceste gânduri, Andrei nici nu-şi dădu seama când se termină vecernia. Teo citi „Acum liberează...", iar apoi „Pentru rugăciunile...”.
- Nemaipomenit acest Bătrân Simeon! Să trăiască 285 de ani aşteptându-L pe Mesia!, spuse Teo pe când stingea lumânările.
- Până la urmă însă L-a văzut şi L-a primit în braţele sale. Se pare că a meritat, îi răspunse domnul Kosmas. Uite: „Văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor...”
Cei trei s-au aşezat apoi pe treptele bisericii privind marea la asfinţit. Valurile dansau ritmic pe nisipul arămiu.
- Tată, cum poate omul să călătorească în adâncul inimii?, întrebă Andrei.
Surprins, îşi privi o vreme fiul în tăcere, apoi spuse:
- Dacă aţi pleca pe mare, ce v-ar trebui?
- O hartă bună, o busolă şi nişte merinde de drum...
- Da, cam aşa. Şi, cum sunteţi începători, vă trebuie şi un căpitan, o călăuză.
- Hm! Ca să ajung în adâncul inimii îmi trebuie toate astea?, îl privi Teo uimit.
- Negreşit! Doar este o călătorie!
