Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii - XII

Descriere

Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii XII. Origen (+254)
a scris că cei mai mulţi creştini se nevoiau în feciorie neîncetată .
Clement (+220) numeşte pe oamenii aceştia „aleşii aleşilor".
Irineu (+202), Dionisie din Alexandria (+264), Epifania (+403)
mărturisesc că trăiau cîte două sau trei zile în post şi se ocupau cu
rugăciunea. Se nevoiau în particular în cetăţi şi sate şi în cadrul
comunităţii, neplecînd din casele lor. Iar în prigoane, fie că erau
seceraţi ca spicele, împodobiţi cu cununa muceniciei, fie că se risipeau,
depărtîndu-se de prigonitorii lor. Iar după ce trecea prigoana,
se readunau şi fiecare „se nevoia în particular". în Liturghia
atribuită lui Clement, cei ce sub numele de „nevoitori vieţuiau
în feciorie şi curăţie" formau o ceată proprie în Biserica pe la sfîrşitul veacului IV, şi se apropiau de împărtăşirea de sfintele Taine după clerici.
Cînd însă au cunoscut din experienţă că este cu neputinţă
dobîndirea virtuţii în mijlocul lumii şi a rudeniilor 7, s-au depărtat
în pustiuri, ca să se predea acolo exclusiv slujirii lui Dumnezeu;
s-au numit retraşi (anahoreţi), pustnici, monahi. Dintre nevoitorii
(asceţii) care vieţuiau, în primele veacuri ale Creştinismului, in
feciorie şi curăţie, ceea ce se consideră ca primul stadiu al monahismului,
s-au desprins nevoitorii (asceţii) pustiei, numiţi anahoreţi
8. Dar ei se deosebeau de primii, deoarece aceia se nevoiau în
ţara şi în mijlocul celor apropiaţi ai lor, pe cînd aceştia în pustie,
într-o asceză aspră. Şi acesta este al doilea stadiu al vieţii monahale.
In sfîrşit, unii din cei retraşi au mers la pustnici care s-au
distins în virtute şi înţelepciune şi, supunîndu-se regulei lor, au
format cete care au dat naştere vieţii schitice, din care mai tîrziu
a provenit monahismul de obşte. Aşa s-a schimbat viaţa monahală
din viaţa singuratică in viaţa de obşte, şi acesta este stadiul
ei final.

Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii XII