Iubirea are chipul crucii

„Aşadar, ne-am predat inima lui Dumnezeu ca s-o deschidă El, şi-o va deschide celui ce stăruie, luptă, nu se răzvrăteşte, nu se împotriveşte, nu este nerăbdător, ci ascultă. Celui care aşteaptă răbdător şi zice: «Va veni şi ceasul acela.» Şi într-adevăr, ceasul va veni! Altfel, Dumnezeu nu există. Dacă există, atunci există şi această clipă în care Dumnezeu va deveni Dumnezeul meu.”

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

Un părinte mi-a zis odată când l-am vizitat la ceas de mare încercare: „Iubirea începe mai întâi de toate cu a ne suporta unii pe alţii. Asta e iubirea, să îl rabzi pe aproapele tău aşa cum este, cu neputinţa lui, cu scăderea lui, cu patima lui”. În fond, noi nu iubim pe cineva pentru că este ceva, sau cineva, nu-l iubim cu un interes vădit, căci atunci nu mai este vorba de iubire. Iubirea nu are motivaţie decât prin Ea însăşi, căci: „Dumnezeu e Iubire”. Dacă în spatele oricărei legături de iubire stă o dorinţă, un scop, o cerinţă ascunsă, atunci această legătură este una interesată şi e în dezacord cu Iubirea. Pe de altă parte, singurul Care poate iubi fără să ceară ceva în schimb este numai Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem neputincioşi şi slabi, nestatornici şi pătimaşi. De multe ori se ascunde în inima noastră gândul că suntem cel puţin proşti dacă oferim cuiva sentiment, fără să primim ceva în schimb. E adevărat că nu trebuie să ne deschidem inima cu uşurinţă, cel puţin asta susţin părinţii duhovniceşti îmbunătăţiţi, dar odată ce am făcut-o, e bine să oferim cu drag fără să cerşim sentiment. Orice dăm de fapt din inima noastră, dăm nu din ceea ce e al nostru, ci din ceea ce Însuşi Dumnezeu ne-a oferit dintru început.

Deci oferta noastră are şi un merit personal, venit din dorinţa de a oferi, dar şi din Darul iniţial primit de la Izvorul Iubirii Veşnice care este Dumnezeu.

................ .............. ................. ................

După volumul de poezie Flori şi spini, apărut în 2012, cu care ne-a încălzit inimile, într-un limbaj expresiv, cald şi curat, pornit dintr-un suflet căutător al iubirii şi sfinţeniei, rasofora Zosima Macarie ne propune acum o lucrare de reflecţii şi cugetări teologice şi filozofice pe tema relaţiei între efemer şi etern.
Dumnezeu şi omul, viaţa şi moartea, iubirea sunt constantele acestei opere, dezvăluind fragilitatea umanului raportat la sine însuşi, dar şi puterea şi biruinţa pe care le capătă acesta, când luptei sale i Se alătură Dumnezeu. „Căci nimeni dintre noi – ne spune autoarea – nu poate sta cu sine prea mult timp fără să simtă nevoia de „altceva” sau „altcineva”. Dumnezeu a pus în tiparul nostru fiinţial nevoia de Absolut, de spiritual, de Dumnezeu, de celălalt.
Iubirea celuilalt, golirea de sine sunt esenţiale pentru a împlini porunca cea nouă a lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii pentru alţii”.
„Iubirea oferă celuilalt din însăşi fiinţa persoanei ofertante. Fărâma de duh din duhul întreg se porneşte să completeze golul celui care rîvneşte un plin. Nu dau ceva ce eu am şi îmi prisoseşte, ci dau din însăşi fiinţa mea, ceva ce nu e în plus, ci dau chiar conştient ca să mă împuţinez, să devin mai mic, să se creeze şi în mine un gol de mine, pentru a fi umplut de altcineva”.
Lucrarea de faţă dezvoltă cele trei tipuri de relaţie: relaţia Dumnezeu – om, relaţia omului cu aproapele şi o relaţie interumană specială, aceea a omului cu duhovnicul, mijlocitorul către Dumnezeu.
Relaţia Dumnezeu – om este filonul care străbate întregul text. Dumnezeu este iubire şi fără El întreaga noastră viaţă este searbădă şi fără sens.
Fiul iubitor nu se mai teme de judecată, nu mai cârteşte în faţa ispitelor, nu se revoltă, ci pe toate le ia ca atare, precum odinioară dreptul Iov, cel care era de-a dreptul convins şi resemnat că Domnul a dat, Domnul a luat, slăvind în încercările sale numele Celui Preaînalt: Fie numele Domnului binecuvântat.
Rugăciunea este odihna inimii în Dumnezeu, dialogul neîntrerupt al sufletului cu Cel care oferă odihnă şi desfătare.
Relaţia omului cu aproapele este dovada iubirii lui Dumnezeu, căci, cu cât înaintezi în iubirea de Dumnezeu, cu atât semenii îţi par mai accesibili, mai aproape, mai buni, mai uşor de acceptat şi iubit.
„Drumul la început e foarte greu şi anevoios, pentru că ochiul nostru interior, murdar de tina păcatelor, vede diferenţa, şi nu asemănarea, vede «paiul» celuilalt, şi nu-şi vede «bârna» personală; vede greşeala, vina, neputinţa, răul, şi nu vede frumosul şi binele ce există cu siguranţă indiferent de măsura acestuia”. Acestea toate însă trebuie depăşite, pentru a vedea în celălalt pe însuşi Hristos.
Relaţia omului cu duhovnicul este una aparte.
Meditaţia numită Duhovnicul – îngerul lui Dumnezeu ne dezvăluie o fiinţă legată fiinţial de îndrumătorul său, al cărei suflet se deschide total, punându-se în palma lui.
Omul lăsat de Dumnezeu să ne arate Calea şi să ne călăuzească paşii pe ea, cel care ne luminează mintea spre propria devenire, cu mustrare uneori, dar de fiecare dată cu iubire este cel care veghează pentru îndreptarea sufletului nostru. Limbajul este unul poetic, metaforele curg într-o înlănţuire aparte, de poem. Portretul duhovnicului e cu adevărat unul plin de sensibilitate şi creionat în culori cereşti: „În faţa lui toate paginile din cartea sufletului se deschid ca cerurile când primesc sufletul
unui sfânt; în genunchi trupul, în genunchi sufletul, plâns, zdrobit, sincer şi loial, îngustat de dorinţe.
Iubirea lui Hristos îi curge printre fire de epitrahil, iar harul se joacă printre veşminte. Inima lui, mereu răstignită de neascultarea şi vorba grea a fiilor lui duhovniceşti, ochii lui, mare învolburată de dureri
înghiţite în ascuns, gura lui obosită de rostiri pierdute în van, căci inimile auzitorilor sunt pecetluite, mâna lui creşte Treimic de atâtea cruci, de binecuvântări şi mângâieri”.

Autoarea are darul cuvântului, exprimând durerile, nădejdile, rugile sufletului său, într-un stil fluent şi plăcut, împănat cu citate biblice şi texte din Pateric şi din sfinţii părinţi. Un suflet atins de dorul după Hristos, încercând să ne scoată din amorţirea acestui veac plin de controverse şi de semne de întrebare şi să ne amintească faptul că, deşi neputincioşi şi păcătoşi, suntem fiii Dumnezeului Celui viu, împreună – lucrători ai mântuirii şi ucenici ai lui Hristos.

Prof. dr. Emanuela Istrati Macovei