Miresele lui Hristos. Despre dragostea care a biruit lumea (R6-3)

Descriere

Miresele lui Hristos. Despre dragostea care a biruit lumea

Romanul "Miresele lui Hristos" este inspirat din fapte reale, fiind dedicat monahilor și monahiilor care au pătimit în anii de prigoană comunistă.
În mijlocul unei lumi atee, aceștia au avut de înfruntat nevoințe grele, răbdând asuprirea autorităților, deportări, lagăre, frig, foame, boli și sărăcie lucie. Pășind pe drumul crucii, trecând uneori prin suferințe cumplite, ei găseau puterea de a se ruga și a‑L slăvi pe Dumnezeu, păstrându‑și credința.

CAPITOLUL 1

COOPERATIVA

Într-o dimineaţă rece de la sfârşitul lui septembrie, atât de devreme, încât zorii nici nu începuseră să mijească, păşind prudent în întuneric pe aleile acoperite cu frunze putrede şi mirositoare, maicile se îndreptau spre biserică la Miezonoptică. Din pricina veşmintelor negre, siluetele lor, mişcându-se în întuneric fără grabă, erau aproape invizibile. Cele câteva alei trasau drumul spre biserica Sfântului Nicolae. În întunericul din jur se distingeau numai profilurile clădirilor, luminate nu se ştie în ce mod, căci nici luna, nici stelele nu se iviseră pe cerul posomorât.

Candelele deja pâlpâiau în faţa icoanelor din biserica rece. Lumânările, care se găseau din ce în ce mai greu, erau folosite cu chibzuială, motiv pentru care se aprindeau câte una, pe rând, după începerea slujbei.

Maicile îşi ocupară locurile obişnuite, uitându-se la stareţa Olimpiada, care şedea îngândurată în strana ei. Slujba începu. Răsună vocea citeţei. În biserica goală ecoul rugăciunilor era reflectat de pereţi şi cupole. Liniştea apăsătoare fu umplută de cuvinte înaripate, adresate lui Dumnezeu, dar uneori părea că aceste sunete se împleteau cu rugăciunile rostite în taină de fiecare dintre maici.

În biserică se rugau zilnic numai vieţuitoarele mănăstirii. Puţini ţărani din satul Akatovo, situat lângă aşezământ riscau să vinăla slujbă. Pelerinii apăreau şi mai rar, de obicei în zile de sărbătoare. Poporului chinuit, sărăcit, speriat de ateismul îndârjit nu-i mai ardea de vizitarea lăcaşurilor sfinte. Pentru lume, mănăstirea îşi încetase existenţa cu opt ani în urmă, adică în anul 1919. Noile autorităţi au decis că aşezământul monahal trebuie înlocuit cu o cooperativă agricolă. Înlocuirea aparentă a denumirii nu a produs nici o schimbare în viaţa maicilor, căci aşezământul continua să existe după obisnuita-i rânduială. Călugăriţele munceau, ca de obicei, îndeplinindu-şi ascultările, afierosind o bună parte din timp rugăciunii. Însă lumea le presa, bătea în zidurile mănăstirii, distrugând şi smulgând din braţele lor poporul atât de credincios lui Hristos până nu de mult. După zece ani de luptă cu noile autorităţi, mănăstirea-cooperativă număra puţin peste treizeci de maici dintre cele o sută şaizeci pe care le avusese înainte de revoluţie. Locuitorii din împrejurimi, fără căpătâi şi flămânzi, se aciuau, de asemenea, pe lângă maici, în cooperativă muncind împreună cu ele şaizeci de ţărani.

Miezonoptica se transformă uşor în slujba de dimineaţă. Părintele Vladimir, care venise între timp la biserică, o începu cu voce răguşită. Maicile de la strană, înviorate şi trezite de-a binelea, îi ţineau isonul, cântând uniform, cu voci limpezi. Treizeci, treizeci de credincioase - nu erau chiar puţine! Pentru cele plecate ele se rugau cu durere, iar pe acestea - care suportaseră zece ani de prigoane - maica Olimpiada le privea acum cu o dragoste deosebită, aşa cum îşi privesc părinţii copiii devotaţi şi ascultători.

Când veni vremea să se tragă clopotele de începerea slujbei, toate maicile prezente în biserică, ba chiar şi preotul, se ghemuiră şi se uitară unii la alţii: nu puteau să se obişnuiască defel cu faptul că, în momentul în care ar trebui să răsune dangătul clopotelor, umplând cu cântul lor cerul de deasupra mănăstirii, a satului, a pădurilor din împrejurime, liniştea stăpânea deja de două săptămâni. În aceste clipe tăcerea devenea absolută, golul înlocuia până şi aerul din jurul bisericii, absorbind toate sunetele, ca o mlaştină. Clopotniţa amuţise, iar oamenii erau speriaţi de tăcerea ei. Ca un om care îşi pierde vocea şi, chinuindu—se să spună ceva, nu poate, şi-ţi este milă de el din adâncul sufletului, iar cuvintele lui nerostite par a fi cele mai importante şi necesare...

Clopotniţa tăcea.

La ordinul lumii furioase dispăru sunetul care chema la Utrenie, care trezea sufletele, curăţa văzduhul din jur, care atrăgea îngerii. Clopotele nu mai aveau dreptul de a cânta melodiile praznicelor, de a dărui dangăte dătătoare de bucurie. Nimeni nu mai putea să vadă nici privelistea de la înălţimea clopotniţei - vederea plăcută dinspre aşezământul din suburbia Moscovei de la marginea satului Akatovo, pe care îl ocolea râul Nudol, înconjurându-l din trei părţi şi ascunzându-se apoi în pădure. Bisericile, cimitirul mănăstirii, chiliile maicilor, zidul dimprejurul clădirilor - toate acestea alcătuiau de la înălţimea clopotniţei un peisaj cu totul îmbucurător pentru inima oricărui pictor. Priveliștea era deosebit de frumoasă toamna - frunzişul viu colorat reliefa pădurile din împrejurime, asemenea unui decor al mănăstirii.

Însă uşa care ducea spre scara clopotniţei fusese bătută în cuie de miliţienii şi comsomoliştii care năvăliseră pe neaşteptate. Totodată, avertizaseră că în scurt timp clopotele numărate de ei vor fi date jos şi trimise la topit.

Slujba devenea din ce în ce mai înflăcărată. În semiîntunericul bisericii, unde lipsa de lumină se contopea cu hainele cernite ale maicilor, se conturau feţele lor albe şi luminoase. Ochii, care reflectau licărul lumânărilor, străluceau cu însufletire. Părea ca nu mai sunt treizeci, ci mai multe: rândurile de candele luminau icoanele în aşa fel, încât sfinţii din ele parcă prindeau viaţă, scrutându-i pe oamenii care se rugau...

Deosebit de viu era chipul Maicii Domnului „Grabnic ascultătoare” - cea mai cinstită icoană a mănăstirii. Această icoană a Maicii Domnului, primită în dar de la monahii athoniţi, era foarte îndrăgită, iar maicile o numeau cu duioşie pe ascultătoarea cea grabnică - egumena lor. Zi de zi, noapte de noapte, se rugau cu atâta râvnă şi osârdie în fața ei, încât la această icoană se întâmplau minuni, oamenii căpătau ajutor în necazurile lor.

Maica Domnului Îl îmbrăţişa cu gingăşie pe Fiul său, Care stătea pe genunchi, zâmbind blând şi foarte discret. Chipul ei plin de lumină părea de-a dreptul viu, Însufleţit. Născătoarea de Dumnezeu era înfăşurată într-un omofor brodat pe margini cu aur; în această dimineaţă în biserică era foarte frig şi umed.

Pe vremuri, în Athosul cel călduros, icoana Maicii Domnului se afla în trapeza mănăstirii Dochiariu, adică la bucătărie, acolo unde era, desigur, cald şi plăcut. Însă un călugăr neglijent nu se îngrijea cum trebuie de curăţenia chipului sfânt, fiind leneş la ascultare: făclia lui aprinsă acoperise cu fum negru chipul frumos al Maicii Domnului. Într-o zi, se auzi o voce care îi porunci trapezarului nepăsător să nu mai treacă cu făclia pe acolo. Pentru că nu s-a supus, Maica Domnului l-a pedepsit cu orbirea. Orbul a plâns îndelung în faţa icoanei, implorând mila Împărătesei cerurilor. Cu pocăinţă, îi cerea iertare ziua şi noaptea. Ea s-a îndurat de nefericit şi i-a redat vederea. După aceea, le-a poruncit tuturor oamenilor să se roage la această icoană, făgăduind că nu va trece cu vederea pe nici un creştin care va alerga la ea, ci-l va asculta grabnic şi-l va milui. Prin urmare, la porunca Maicii Domnului, această reprezentare a fost numită „Grabnic ascultătoare”. De atunci, pe Muntele Athos se fac slujbe în faţa acestei icoane. Monahii athoniţi au făcut o copie a odorului, pe care au adus-o în Rusia şi au dăruit-o mănăstirii din satul Akatovo, situat în suburbia Moscovei.

Spre sfârşitul slujbei, în biserică se făcea din ce în ce mai multă lumină. Zorii înceţoşaţi se transformau repede şi de-a binelea în dimineaţă. Când slujba se termină, monahiile se îndreptară, asemenea unui pârâiaş, spre închinare la icoana „Grabnic ascultătoare”, cerându-i binecuvântare pentru ziua care începea. Apoi, punând metanie în faţa catapetesmei, plecară în grabă la ascultări.

Înclinându-şi capul în semn de salut către maica stareţă, plecă în grabă şi părintele. Numai două surori începătoare rămaseră să facă în linişte curăţenie în biserică. Mai întâi, aşezară cu grijă restul de lumânări nearse în cutii speciale. Surorile se mişcau cu grijă, fără a ridica privirea la maica stareţă, care rămăsese singură cu gândurile ei în faţa icoanei „Grabnic ascultătoare”.

Numai Domnul şi Maica Domnului ştiau ce se va întâmpla în viitorul apropiat cu mănăstirea, cu viaţa fiicelor ei, care au venit aici pentru a-şi mântui sufletul şi a duce un trai bineplăcut lui Dumnezeu!

Însă ele nici nu-şi imaginau ce aveau să pătimească. Clopotele mănăstirii amuţiseră, adesea primeau vizite din partea inspectorilor, care inventariau asiduu proprietatea aşezământului, care acum aparţinea cooperativei. În ziarele raionale începură să apară articole cu solicitarea de a fi închisă cooperativa agricolă, pentru că în realitate ea funcţiona ca mănăstire, în care se înălţau în continuare rugăciuni lui Dumnezeu. Maica Olimpiada presimţea că în curând aşezământul ar putea fi distrus. Însă nimeni nu putea să le condamne pe roabele lui Dumnezeu, nimeni nu avea puterea de a le pedepsi în acest fel. Numai Domnul şi Maica Lui Preacurată puteau hotărî destinele oamenilor.

Maica Olimpiada stătea în faţa icoanei, pătrunzând cu privirea chipul familiar până la ultima linie. În semiîntunericul bisericii, Maica Domnului părea plină de pace şi liniste, privind-o pe stareţă duios, dar cu o mâhnire ascunsă, cu un zâmbet trist, cuprinsă parcă de milă.

O bucată de vreme maica şoptise rugăciuni aplecată în faţa icoanei.

- Stăpână!, se adresă în cele din urmă cu voce tare și căzu în genunchi.

O durere nespusă îi străpunse trupul şi abia reuşi să-şi înăbuşească geamătul: de mulţi ani o chinuia o boală de picioare, ulcerele varicoase se vindecau greu, iar lângă plăcile cicatrizate se formau noi pete de sânge şi nu se mai termina această năpastă. Pentru stareţa cea bolnavă statul în genunchi era o suferinţă. Surorile, care ştiau cât este de bolnavă, se speriară, gata să-i sară în ajutor. După o vreme, sprijinindu-se cu palmele în podea, - stareţa se stăpâni, apoi se îndreptă şi repetă:

- Stăpână!

În urmă cu mulţi ani, când maica Olimpiada se numea încă Vera şi făcea ascultare la sfeşnicul de lângă icoana „Grabnic ascultătoare”, în timpul slujbelor, acesta era acoperit întotdeauna de flăcările lumânărilor aduse ca prinos, nerămânând nici un loc liber. Biserica era ticsită de credinciosi, care cu cântul lor ţineau isonul corului mare de maici, sărutau cu lacrimi icoanele şi stăteau în picioare cu evlavie în timpul slujbelor lungi de mănăstire.

Într-o zi, după ce şterse cu o cârpă albă, curată și bine călcată sticla din faţa chipului drag al Maicii Domnului şi se pregăti să aprindă în sfeşnic o lumânare mare şi aromată de ceară, Preacurata îi zâmbi senin din icoană, îşi întoarse capul şi aranjă cu mâna liberă năframa purpurie.

Era imposibil!

Însă Pruncul, Care stătea pe genunchii Maicii, Se ridică puţin, întinse mânuţa către oamenii din biserică şi zâmbi, de asemenea, cu bucurie.

Rasofora Vera - viitoarea stareţă Olimpiada - încremeni cu evlavie, temându-se să se mişte şi să sperie minunata vedenie. Dar în acel moment, cineva o împinse uşor în spate, şoptind: „Maică, aprindeți lumânarea!” Fu suficient să se clintească preţ de o secundă, să clipească doar, că vedenia se şi topi, iar în locul Pruncului şi al Preacuratei Maici vii în faţă-i apăru din nou numai chipul lor.

Amintirea acestei arătări rămase pentru totdeauna în inima maicii Olimpiada, apărând în mintea ei la fiecare rugăciune în faţa icoanei făcătoare de minuni. Acum ea ştia sigur că în spatele acestor chipuri stau chiar Maica Domnului şi Pruncul. Trebuie doar să Li se adreseze cu inimă curată şi rugăciune sinceră, ca să-i răspundă negreşit.

- Stăpână!, se adresă stareța pentru a treia oară către Maica Domnului.

Nu mai rosti nimic cu voce tare, ştiind că Preacurata îi vede sufletul şi durerea pentru maicile încredinţate ei, pentru mănăstirea persecutată, pentru tăcerea clopotelor, pentru bisericile goale. Inima monahiei striga de durere, repetând cuvintele rostite de Mântuitorul în presimţirea pătimirilor, iar sufletul îi era scăldat în lacrimi: „Doamne, treacă de la mine şi de la pruncii mei acest pahar pe care mi l-ai dat! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-L pe Fiul tău să Se milostivească!”

În biserică domnea liniştea - aproape desăvârşită, căci într-un colţ îndepărtat, lângă o coloană, plângeau cele două tinere surori. Terminând curăţenia, ele se ascunseseră într-un ungher întunecat. Fie înţelegeau ce necaz le aştepta pe toate, fie le era pur şi simplu milă de stareţă, simţindu-i durerea.

Maica Olimpiada îşi făcu de câteva ori cruce şi se închină până la pământ, împăcată parcă cu acceptarea absolută a oricărei hotărâri a Domnului cu privire la viitorul mănăstirii, oricât de amară ar fi aceasta, lăsându-se călăuzită în totalitate de voia cerească, punându-şi nădejdea în ocrotirea Preasfintei Fecioare.

Maica încercă să se ridice, dar nu reuşi, ci doar se clătină. Surorile săriră şi, cât ai clipi din ochi, ajunseră lângă ea, o prinseră de braţ şi o ridicară pe egumenă în picioare cu oarecare efort. Aşteptară, câtă vreme ea stătu cu ochii închişi. încercând să facă faţă durerii provocate de un spasm. Calmindu-se, maica le zâmbi gingaş fetelor, care o priveau speriate:

- Aduceţi-mi cârja!

Una dintre fete se dădu uşor la o parte, maica dădu din cap în semn de recunoştinţă, încredinţându-le că totul e bine și poate sa meargă: ,

- Mania, cârja este pe locul meu. Adu-mi-o!

Egumena Olimpiada, sprijinindu-se în toiag, porni încet, cu atenţie. Surorile o priviră o vreme, apoi se repeziră în urma ei, o ajunseră în pridvor, făcură, fără a se înţelege în prealabil, câte o plecăciune adâncă, îşi încrucişară braţele şi o rugară:

- Binecuvântaţi, maică!

- Domnul fie cu voi!

Le întinse pe rând crucea mare şi frumoasă, ce atârna la gâtul ei. Ele o sărutară. Stareţa Olimpiada se uită atent la fete:

- Nimănui să nu spuneţi ce-aţi văzut! Mergeţi la ascultările voastre!

Fetele mai făcură o plecăciune şi fugiră în biserică. Încet, sprijinindu-se în cârjă, maica stareţă se îndreptă către chilia-sa.

Spre sfârşitul lui octombrie, când copacii aproape se desfrunziseră, începu să fulguiască din când în când. De altfel, fulgii erau atât de mici, încât semănau cu nişte crupe şi se topeau instantaneu, înainte de a ajunge pe pământ. Recolta ogoarelor fusese culeasă de mult, pământul era arat şi îngrăşat cu balegă. Răzoarele drepte ale grădinii mănăstireşti erau golite, legumele, mutate în beciuri. Vacile se scoteau la păşune mai rar, cu toate că mai rămăsese ceva iarbă pe câmp, fiindcă ele se întorceau atât de murdare, încât, înainte, de a le mulge, trebuia spălată fiecare în parte. De aceea, era mai simplă hrănirea lor direct în grajd. Din cauza ploilor dese şi a vânturilor reci, nici găinile nu-şi arătau ciocul din cotineaţă. În plus, se ouau mai puţin, suferind din pricina frigului ce se apropia şi a zilei ce se micşora.

La cooperativa agricolă Aleksandr Nevski ţăranii îşi primiră partea de recoltă câştigată. Sezonul muncilor grele se apropia de sfârşit. Sătenii se pregăteau de iarnă.

Dis-de-dimineaţă, la mănăstire, câteva maici adunau de pe jos cu nişte mături mari frunzele murdare, putrede, care-şi pierduseră frumuseţea. Apoi le aşezau în saci, pentru a le arde dincolo de hotarele mănăstirii.

∗∗∗∗∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗
„Crucea era la o distanță atât de mică, aproape palpabilă, cuvintele repetate la nesfârșit vreme de mulți ani despre urmarea lui Hristos se împlineau, ca în Evanghelie. Fiecare cuvânt al rugăciunii răsuna în minte parcă pentru prima oară, încolțind din nevoia de a se uni cu Domnul.
Îndată ce inima maicii egumene birui suferința, avu impresia că ucenicele ei, viețuitoarele mănăstirii distruse, împrăștiate prin țara păgână, o rugau din depărtări cu lacrimi să le salveze, să le apere.
Maica începu să se roage, împletind numele lor în cererile sale către Dumnezeu. Se ruga să le ajungă puterile pentru încercări – pentru asupriri, batjocuri, insulte. Să nu se îndoiască, să nu șovăie, să nu‑și piardă curajul! Să nu le lipsească niciodată bărbăția pentru a urca pe crucea suferințelor...”
∗∗∗∗∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗ ∗∗∗∗∗∗∗
Intr-o noapte am visat ca la gemuletul acela mic a aparut Mantuitorul cu coroana cu spini pe cap, rastignit pe Sfanta Cruce. Si din cap in jurul coroanei siroia sangele, iar Iisus misca capul la dreapta si la stanga a durere, si atunci curgea sangele mai mult. Eu am vrut sa merg sa-I sterg ranile, sa-i opresc sangele, iar Iisus mi-a zis: "Vezi cat sufar si Eu pe nedrept, nevinovat!?"
M-am trezit! Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus imi daduse linistea, puterea, pacea si o mangaiere de nedescris. Acest vis m-a urmarit toti anii de inchisoare, ca El, Iisus, m-a sprijinit si m-a intarit in toate chinurile si necazurile ce am trecut prin inchisoare si prin lagar si dupa ce am iesit de acolo.

Suferintele Mamei Blondina, o martira a Siberiei