Povestiri de Crăciun (R9-8)

Descriere

Povestiri de Crăciun

Alexandros Papadiamantis,scriitorul din „Umbra Athosului” (insula Skiathos), simbolul conştiinţei creştine literare neoelene, supranumit şi „sfântul literelor”, este unul dintre cei mai studiaţi şi iubiţi scriitori din literatura neoelenă a ultimelor două secole.

Papadiamantis rămâne pentru spaţiul literar poate cea mai importantă şi autentică fizionomie teologică a secolului trecut. Conştiinţa teologică a lui Papadiamantis este una a comuniunii şi, mai presus de toate, a vieţii liturgice. Toate capătă sens prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi prin practicarea rugăciunii. În acest context, trebuie menționată propunerea, întemeiată desigur, a introducerii acestuia în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe.

***
„Viaţa lui Papadiamantis şi sensibilitatea cu care se apropie de oameni sunt isihaste şi filocalice; întreaga lui ființă răspândeşte miros de tămâie şi această mireasmă a tămâiei aghioritice se înalţă din inima sa, revărsându-se peste scrierile sale. Textele lui sunt tămâiate cu smirna rugăciunii şi a rânduielilor liturgice ale Bisericii, iar ethosul său este latreutic, asemenea cântării de strană”.
Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului

Povestiri de Crăciun

Unui băieţel care vrea o poveste de Crăciun

O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale de lângă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut. Şi acest Iesei avea opt fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, şi păştea oile lângă Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăveşte pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu şi faţa frumoasă. Acest frumos păstor mai era, pe deasupra, neobişnuit de puternic şi de viteaz. Când leul sau ursul îi răpeau vreo oaie, el fugea repede după fiară, smulgea oaia din fălcile fiarei, iar pe fiară o omora. Aşadar, David era cu adevărat un păstor bun şi de încredere al turmei sale dalbe. Şi îl cinstea mult pe tatăl său, ca pe Dumnezeu. De multe ori, David dormea pe câmp, pe patul încăpător al pământului, acoperit de pătura ţesută cu fir de aur a cerului înstelat. Dar ceea ce îţi voi povesti nu s-a întâmplat pe câmp, sub stele, ci într-o peşteră din stâncă de lângă Betleem.

Era o zi fierbinte, cum sunt multe zile în acea ţară de la Răsărit. Oile lui David stăteau întinse la răcoare sub un măslin. Soarele ardea cu toată puterea sa, şi oile gâfâiau de căldură. Şi pe David l-a ajuns o sete de tot supărătoare. Drept aceea, a intrat în acea peşteră ca să scape de arşiţă şi să se odihnească, în peşteră era răcoare vara şi cald în zilele de iarnă. După ce a intrat în peşteră, tânărul păstor s-a simţit dintr-o dată plăcut şi s-a aşezat; l-a luat somnul degrabă, s-a întins şi a adormit. Dar n-a trecut mult timp, şi David a simţit ceva rece pe mâinile sale, şi s-a trezit din somn. Când a deschis ochii - vai! - a văzut un şarpe îngrozitor cum i se ghemuia pe piept şi se încolăcea în jurul mâinilor, îşi înălţa capul turtit deasupra feţei lui şi îşi mişca limba despicată! Cu ochii privea ţintă, plin de răutate, în faţa tânărului – cu ochi care ardeau precum jăraticul, în peşteră era întuneric, şi în întuneric ochii acelei fiare, ca două scântei! David s-a cutremurat tot de groază. Era într-o stare disperată, scăparea nu era cu putinţă. Numai să fi mişcat din mână sau din cap, că şarpele l-ar fi muşcat fără îndoială, vărsându-şi otrava în sângele lui. O, cu cât mai uşor i-ar fi fost să se lupte cu leul ce răcneşte sau cu ursul care urlă decât cu acea jivină târâtoare mută! Ce să facă?........