Cuviosul Selafiil

Bunelul meu din veșnicie

Scrisori din Siberia

București, anul 2005. După-amiaza unei zile mohorâte de toamnă. Părintele Filaret, alături de Piotr, coboară, în tăcere, treptele murdare ale unei clădiri părăginite, aflate undeva în Bucureștiul vechi, pe strada Speranței. La subsolul acesteia se află o încăpere în care sunt îngrămădite câteva calculatoare, ale căror ecrane luminiscente pâlpâie prin perdeaua albăstruie a fumului de țigară. Este un „Internet Cafe” ieftin, aceasta fiind cauza pentru care cei doi s-au aventurat aici. După ce s-au așezat înaintea unui ecran, părintele Filaret și cu Piotr au pornit călătoria pe apele învolburate ale internetului, în căutarea limanului duhovnicesc, în așteptarea nădăjduitoare a scrisorilor tămăduitoare de suflet ale unui bătrân cuvios, asemeni celor de demult. Siberia, anul 2005. Undeva, departe de Tomsk, poate chiar mai departe, la capătul lumii. Chilia însingurată din pădurile neștiute ale Siberiei, acolo unde sălășluiește părintele Selafiil (care avea atunci 88 de ani), alături de doi părinți români, ucenici ai săi. Obștea se pregătește să privegheze toată noaptea în rugăciune. Un samovar învechit, martor discret al atâtor istorii depănate înaintea lui, de multe generații, tăinuiește licoarea aromată a ceaiului negru siberian. Ceașca bătrânului Selafiil este umplută prima. Aburul înmiresmat al ceaiului umple încăperea așa cum ceața se ridică deasupra pădurilor nesfârșite, siberiene. „Părinte Veniamin, scrie nepoților mei, spunele că îi iubesc”…

Scrisorile publicate în această carte apar prin dragostea osârduitoare a editorilor, care s-au preocupat să ducă mai departe cuvântul părintelui Selafiil din Siberia. Aceste sfințite răvașe sunt doar o picătură din oceanul de binecuvântare pe care părintele Selafiil l-a revărsat cu dragoste și multă răbdare în inimile celor ce l-am cunoscut în duh. Chiar și în vremurile de acum Domnul revarsă harul Său cu prisosință către lumea care suferă de amnezia rostului duhovnicesc și rânduiește ca fiecare dintre oameni să fie martor al sfințeniei, al tainelor, al minunilor Sale, în fiece clipă. Da, cititorule, și tu ai fost martorul atâtor tainice atingeri ale harului dumnezeiesc, în inima ta, îți amintești? Poate pentru că au fost omniprezente în viața ta, aceste întâlniri minunate au rămas neobservate de tine, cel puțin pentru un oarecare răstimp. Nici eu nu am înțeles atunci clipa ce a picurat binecuvântare în sufletul meu, odată cu vestirea pe care părintele Veniamin, cunoscutul părintelui Filaret, ne-a făcut-o la un moment dat printr-un email despre împreună-viețuirea sa, undeva, în îndepărtata Siberie, alături de un bătrân cu viața îmbunătățită, ucenic al Sfântului Ierarh Luca al Crimeei. Nu am îndrăznit să îl cercetăm cu vreun răvaș pe Bunelul Selafiil decât după ce am aflat că acesta ne cunoștea dinainte ca noi să fi știut ceva despre el. Vederea sa duhovnicească trecea dincolo de lumea văzută. Spațiul și timpul deveneau coordonate relative, comprimându-se neputincioase sub atingerea harului dumnezeiesc ce lucra în rugăciunile părintelui. Ucenicul său, Veniamin, a fost scribul neobosit și tălmăcitorul cuvintelor bătrânului Selafiil, tâlcuind din limba rusă în cea românească, plinindu-și ascultarea cu discreție și duhovnicească delicatețe.

Doi ani a durat corespondența noastră, doi ani în care un bătrân de Pateric ne-a făcut să pregustăm Raiul care sălășluia în inima sa; doi ani în care am fost atât de aproape de cer, încât părea că îl putem atinge cu mâna… Cu toate acestea, nu am conștientizat, dintru început, privilegiul de a sta de vorbă cu un cuvios și nici bucuria de a avea prieteșug cu un bătrân dintre cei de demult. Oare tu, cititor iubit, ai ajuns la înțelegerea deplină a prieteniei pe care Domnul o are cu tine?

Piotr București, sfârșitul toamnei 2013