Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă de la Mănăstirea Agapia – Neamţ (1889 – 1975) - un autentic propovăduitor al Bisericii, un veritabil mărturisitor al lui Iisus Hristos şi un însemnat erou al credinţei creştine…

Introducere – câteva referinţe biografice

În ziua de 6 iulie 2017 se împlinesc patruzeci şi doi (42) de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Protosinghel Nicodim Măndiţă, unul dintre cei mai cunoscuţi călugări misionari din Moldova.

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă s-a născut în anul 1889 într-un sat din judeţul Argeş, în familia ţăranilor Ioniţă şi Filofteia Măndiţă, primind la botez numele de Nicolae.

Între anii 1911 - 1918 a fost înrolat în armată, participând la campania din anul 1913 din Bulgaria şi la luptele din timpul Primului Război Mondial.

În anul 1920 s-a călugărit la Schitul Măgura - Bacău, cu numele de Nicodim, fiind hirotonit ca ieromonah în vara aceluiaşi an. A slujit apoi în calitate de preot misionar în satul Schitul Frumoasa - Bacău (1921 - 1923), duhovnic - la Mănăstirea de maici Giurgeni - Roman (1923 - 1925) şi preot misionar în satele Pâclişa - Alba, Hăşmaşul Ciceului şi Leurda Gârboului - Cluj din Transilvania (1925 - 1935).

În următorii 40 de ani a fost duhovnic la mănăstiri de maici: la Agapia (1935 - 1945), la Văratec (1945 - 1962) şi din nou la Agapia (1962 - 1975). A primit rangul monahal de protosinghel.

În perioada regimului comunist (1948 - 1964), a scris cărţi de învăţături duhovniceşti, care erau multiplicate de colaboratori şi distribuite în diferite localităţi printr-o reţea de colportaj.

Acuzat de „infracţiunile de răspândire de publicaţii interzise“, a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 38 a Tribunalului Militar Bucureşti, dată în şedinţa din 22 ianuarie 1965, la 8 ani de închisoare corecţională.

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă a fost arestat şi încarcerat în Penitenciarul Aiud, iar cărţile confiscate au fost trimise la topit. După un an şi jumătate de închisoare, i-a fost anulat restul de pedeapsă şi i s-a permis să revină la Mănăstirea Agapia, unde s-a retras ca pensionar, din anul 1962.

A trecut la veşnicele lăcaşuri, la vârsta de 86 ani, şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Agapia din judeţul Neamţ, în anul 1975, (Cf. Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iaşilor - http://ziarullumina.ro/40-de-ani-de-la-trecerea-la-domnul-a-parintelui-nicodim-mandia-103336.html - 03.07.2015;

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor -http://www.doxologia.ro/actualitate/comunicat-de-presa/40-de-ani-de-la-trecerea-la-domnul-parintelui-nicodim-mandita – 03.07.2015;

Câteva indicii din opera şi activitatea pastoral – misionară şi publicistic – spiritual a Părintelui Protosinghel Nicodim Măndiţă

Pentru intelectualii "subţiri", opera Părintelui Protosinghel Nicodim Măndiţă este destul de greu digerabilă, fiind considerată de unii prea simplistă, chiar puerilă. Dar puţini dintre criticii lui au fost în stare să întoarcă pe calea credinţei un număr aşa de mare de suflete, îndemnându-le să facă un lucru pe care, din păcate, prea puţini credincioşi ortodocşi îl realizează: să citească în mod serios cărţi de învăţătură creştină, pentru a cunoaşte, a cultiva şi a apăra dreapta credinţă.

Revenit din anul 1933 în spaţiul mănăstiresc, "navigând" între Mănăstirile Agapia şi Văratic, Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă a reuşit să dezvolte în timp o remarcabilă activitate editorială şi o amplă reţea de colportaj."

Cum am expus şi în rândurile anterioare, Nicolae Măndiţă s-a născut în satul Buneşti, judeţul Argeş, la 28 octombrie 1889.

Cu toate că nu a putut să facă mai mult de cinci clase elementare, tânărul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare către lectură, cele citite împărtăşindu-le cu cei din sat.

În 1911 se înrolează în armată, în care va sluji până în anul 1918. A participat activ la campania din anul 1913 din Bulgaria şi la luptele din timpul Primului Război Mondial.

După sfârşitul războiului a ales să urmeze calea monahismului, călugărindu-se în anul 1920 la Mănăstirea Măgura, judeţul Bacău, cu numele de Nicodim.

Datorită evlaviei şi pregătirii duhovniceşti deosebite, el va primi în scurt timp şi harul preoţiei. În această calitate, el va fi trimis să slujească în lume în localităţi precum Vâlcele şi Schitu Frumoasa din judeţul Bacău, Pâclişa, judeţul Alba, Hăşmaşul Ciceului, Leurda Gârboului şi Simişna, judeţul Cluj.

Timp de 13 ani va sluji cu multă râvnă în cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurtă perioadă în spaţiul monahal, la Mănăstirea Giurgeni din judeţul Neamţ.

A ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a părăsit locul ferit al mănăstirii şi a avut curajul să coboare în lume pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu.

Cele propovăduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe înţelesul celor mulţi, care jalonau calea către o viaţă autentic creştină. Elemente aparent exterioare, precum interdicţia de a mai bea sau "nunta fără lăutari", marcau de fapt asumarea de către o anumită persoană a unei existenţe moral superioare. Decisiv a fost exemplul personal al părintelui, extrem de exigent cu sine însuşi.

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă a fost un slujitor, dedicat şi devotat, preocupat să apere credinţa ortodoxă a turmei sale de atacurile "sectarilor", tot mai numeroşi în perioada interbelică, căutând în acelaşi timp să-i readucă în cadrele bisericii pe cei care se orientaseră spre alte credinţe. Şi în acest domeniu el a fost un model, prin recursul exclusiv la argumentul dialogal, fără a folosi măsuri coercitive.

Numeroasele dispute de natură teologică, extrem de numeroase şi pasionale în satele româneşti în perioada interbelică, l-au convins, dacă mai era nevoie, de necesitatea cunoaşterii temeinice de către preoţi, dar şi de către credincioşi, a Sf. Scripturi şi a învăţăturii Bisericii Ortodoxe.

Părintele Nicodim Măndiţă a promovat, prin toate mijloacele, gustul pentru carte în rândurile credincioşilor, toţi banii primiţi folosindu-i pentru a cumpăra şi răspândi cărţi. A căutat mai ales acele lucrări "folositoare de suflet", în care cuvântul dumnezeiesc era înfăţişat pe înţelesul credincioşilor simpli, redescoperind tradiţia medievală a "cărţilor populare", în care învăţătura creştină este transmisă prin parabole. Mai mult, s-a apucat el însuşi de scris, lista sa de lucrări fiind absolut impresionantă.

Faptul că era un ţăran simplu a dus la controverse privind corectitudinea din punct de vedere dogmatic a operelor sale, mai ales în ceea ce priveşte celebrele "Vămi ale văzduhului". Anumite exagerări au fost făcute mai ales de unii discipoli, care absolutizează unele învăţături ale Părintelui.

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă a ştiut să-şi păstreze capul pe umeri, evitând să se transforme într-un preot-taumaturg, îndemnând oamenii să meargă la medic pentru problemele de sănătate, chiar dacă tradiţia consemnează numeroase acte de vindecare săvârşite prin rugăciunea părintelui. La spovedanie dădea drept canon penitenţilor citirea de cărţi sfinte, cei neştiutori de carte trebuind să roage pe alţii să le citească, ,, Ai greșit? Ia și citește!”

După cum am (mai) spus şi mai sus, Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă a revenit, din anul 1933 în spaţiul mănăstiresc, "navigând" între Mănăstirile Agapia şi Văratic şi a reuşit să dezvolte, în timp, o remarcabilă activitate editorială şi o amplă reţea de colportaj.

Însă, după anul 1948, au fost luate măsuri drastice de limitare a colportajului bisericesc şi a titlurilor puse în vânzare, fiind eliminate orice cărţi cu conţinut "mistic".

Cărţile religioase puteau fi tipărite doar sub egida editurilor bisericeşti, în număr restrâns şi cu difuzare limitată/controlată/supravegheată.

Acest lucru nu a fost acceptat de Părintele Nicodim Măndiţă, care, pe baza legăturilor deja stabilite, a dezvoltat cea mai amplă şi bine organizată reţea de "samizdat" (difuzarea operelor interzise) cu caracter religios care a existat în România comunistă.

Ca o idee, în momentul în care reţeaua a fost "demascată", în patru depozite clandestine din Bucureşti, organele statului au descoperit nu mai puţin de 500.000 de volume!...

Dacă avem în vedere că activitatea grupului s-a desfăşurat în mod neîntrerupt din anul 1948 şi până în anul 1964, ne putem imagina dimensiunile pe care le-a avut această acţiune.

De fapt, au fost o mână de oameni care copiau la maşina de scris lucrările Părintelui Nicodim, dar şi multe alte cărţi cu caracter religios, pe care apoi le tipăreau de obicei în mica lor tipografie clandestină. Uneori au reuşit să scoată cărţi la tipografii din diverse localităţi ale ţării, mai ales tipografii ale eparhiilor, semn că oficialii bisericii nu erau străini de acest demers.

Alături de cărţile care au fost tipărite în timp, a existat şi o cantitate substanţială de volume tipărite până în anul 1948, salvate de la topit şi distribuite apoi din casă în casă. Abia când priveşti fotografiile din dosarul penal ale "inculpaţilor", stând alături de stivele de cărţi, când vezi mijloacele modeste cu care le-au realizat şi în ce spaţii, când afli că mai apoi plecau în lungi călătorii cu geamantanele grele de cărţi, realizezi ce muncă uriaşă au făcut aceşti oameni.

În anul 1955, o parte dintre colaboratorii Părintelui au fost arestaţi, descoperindu-se asupra lor numeroase lucrări "ilegale" cu caracter religios. Nimeni nu a trădat reţeaua şi nu l-a denunţat pe părinte, deşi numele său a fost vehiculat în anchete. Deoarece unii dintre colportori erau membri ai Asociaţiei "Oastei Domnului", interzisă la acea vreme, s-a deschis o anchetă pe această linie, în care a fost inclus şi Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă.

În pofida urmăririi sistematice, Securitatea nu a reuşit să stabilească cu certitudine tipul de activitate "duşmănoasă" dus şi purtat de Părintele Nicodim Măndiţă, până în anul 1964, când reţeaua cade şi sunt descoperite depozitele de carte. Zece persoane sunt judecate şi condamnate la Bucureşti, prin Sentinţa nr. 10 din 9 ianuarie 1965, pentru răspândirea de publicaţii interzise.

Astfel, din pricina vârstei înaintate şi a bolii avansate, Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă a fost judecat separat, la Târgul Neamţ.

În ianuarie 1965, atunci când Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă era judecat, trecuseră numai câteva luni de la "marea eliberare" a deţinuţilor politici din închisori, semn că regimul era atent la orice nouă ameninţare. Cei care au instrumentat dosarul au căutat mai întâi să acrediteze ideea de speculă, cu mai multe conotaţii spre dreptul comun, deşi, într-un sistem comunist, şi specula este o infracţiune cu caracter politic. Pentru că acest lucru nu s-a putut demonstra, au fost lecturate publicaţiile confiscate, constatându-se că ele conţin numeroase idei periculoase pentru regim, cei opt ani de închisoare primiţi de părinte reprezentând o condamnare politică clară.

Mai mult, Părintele Nicodim Măndiţă va fi internat în Aiudul abia părăsit de cei care fuseseră supuşi reeducării, semn că era considerat un element periculos. Cărţile confiscate au fost topite.

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă va sta în închisoare un an şi jumătate, restul de pedeapsă fiind anulată prin "bunăvoinţa" regimului. Se va întoarce la Mănăstirea Agapia, încheindu-şi existenţa pământească în seara/noaptea de 5 - 6 iulie 1975.

Şi astăzi, mulţi credincioşi cinstesc memoria unui om care a salvat cărţile sfinte de la ardere şi a îndemnat pe toată lumea: "Ia şi citeşte!"

(Cf. George Enache - http://ziarullumina.ro/nicodim-mandia-parintele-care-vorbea-pentru-cei-simpli-25521.html - 21.07.2010/03.07.2015).

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă - "Fără cultură, nu există Mântuire…" 

Dintre toţi marii duhovnici ai Moldovei (şi nu au fost puţini), Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă s-a arătat mereu altfel şi deosebit. Până şi astăzi, când, cu mult efort, ucenicii lui i-au publicat biografia şi cărţile mai importante, Părintele continuă să rămână o prezenţă aparte, greu de desluşit.

Nimic nu l-a făcut să renunţe la ale sale, nici măcar cele­britatea altor monahi, ca Părinţii Duhovnici Ilie Cleopa sau Arsenie Papacioc.

Părintele Nicodim Măndiţă a ales urcuşul lui propriu, calea cea mai grea şi mai primejdioasă. Aşa se face că, în timp ce unele mânăstiri erau închise şi oamenii aruncau speriaţi, la gunoi, icoane şi Scripturi, Părintele Nicodim se silea, în ascuns, să editeze într-o tipo­gra­fie mică şi improvizată, cărţi de ru­gă­ciune şi de învăţătură ortodoxă.

Fără să ţină seama de ameninţări şi pericole, Părintele Nicodim Măndiţă continua să lupte pentru oa­meni şi pentru credinţă. Îmbrăcat mo­dest, ca un proscris, lua drumul satelor băcăuane, cărând în spinare saci de cărţi sfinte, pe care avea grijă să le lase în dar ţăranilor dornici să cunoască adevărul şi cuvântul lui Iisus Hristos.

Îndrăzneala lui de a crede în puterea cuvântului şi de a edita în ascuns cărţi religioase o va plăti scump, cu opt ani de închisoare. O va plăti însă fără pic de regret sau toc­mea­lă, ştiind de la bun început ce risca, a­tunci când bătea în poarta cuiva, cu o psal­tire sau o carte de rugăciuni în mână.

Într-o autobiografie datată oficial cu anul 1964, Părintele Nicodim pomenea printre altele de ares­tarea şi condamnarea lui la opt ani de temniţă grea. Nimeni (ucenic sau biograf al părintelui) nu poate explica ciudăţenia. Nimeni nu poate pricepe cum Părintele Pro­tosinghel Nicodim Măndiţă putea să vorbească la timpul trecut despre o arestare ce avea să se petreacă în viitor, abia peste doi ani.

Întâmplător sau nu, Părintele Nicodim Măndiţă a fost condamnat chiar în ziua în care împlinea venerabila vârstă de 76 de ani, înconjurat de oameni dragi şi ucenici, care, pen­tru a nu-l lăsa nicio clipă singur, au preferat să meargă şi ei la închisoare, autodenunţându-se sau in­ventând diverse pricini de "uneltire contra statului".

La rândul lui, eliberându-se mai repede din temniţă decât ucenicii, părintele a continuat detenţia şi s-a închis de bună voie în chilia lui de la Mănăstirea Agapia, unde a postit tot timpul şi a refuzat orice contact cu oamenii, până în ziua în care ucenicii i-au bătut în geam, pentru a se îmbrăţişa apoi cu lacrimi şi multe rugăciuni de mulţumire adresate lui Dumnezeu şi îndurării Maicii Domnului…

(Cf. Sorin Preda - http://www.formula-as.ro/2014/1141/spiritualitate-39/parintele-nicodim-mandita-de-la-agapia-18454 - Nr. 1171 , 19.06.2015 - 25.06.2015/03.07.2015).

Câteva concluzii şi încheierea

În altă ordine de idei, „Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă mărturisea Ortodoxia nu numai cu cuvântul ci şi cu fapta. Că era un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos. La cuvintele şi scrierile sale părinteşti adăuga multă milostenie, rugăciuni cu lacrimi de zi şi de noapte, bunătate, răbdare, adâncă smerenie şi totodată dragoste. Prin acestea toate covârşea inimile credincioşilor, câştiga pe cei slabi în credinţă, ruşina pe hulitori şi semăna peste tot bucurie, unitate şi nădejde de mântuire.“ (Arhimandrit Ioanichie Bălan).

În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă - cel care a ajuns, în urmă cu patruzeci şi doi de ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...

Dăm Slavă lui Dumnezeu – Cel în Treime mărit şi lăudat, că am avut oameni ca Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Viaţa, opera şi activitatea Părintelui Protosinghel Nicodim Măndiţă, altfel spus, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!...

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Minuni după trecerea la Domnul a părintelui Nicodim

După înmormântarea Părintelui Nicodim Măndiță, Dumnezeu a vrut să îl cinstească pe plăcutul Său și prin unele întâmplări minunate, dintre care vom menționa câteva în cele ce urmează.

Un bărbat pleacă de la mormântul Părintelui vindecat

O primă minune s-a petrecut la doar câteva luni de la trecerea în veșnicie a Părintelui:

„Un creștin din nordul Moldovei a venit la Părintele Nicodim să-l mai vadă (fără să știe că Părintele Nicodim este mutat de la noi [la cele veșnice]). Trecuseră câțiva ani de când acest creștin nu mai venise pe la Părintele Nicodim, din cauza unei suferințe care nu-i îngăduia să facă o călătorie așa de lungă. De data aceasta, nemaiputând răbda, a venit susținut de două cârje și ajutat de un vecin al său.

Nu auzise nimic despre plecarea Părintelui la cele veșnice. Când a ajuns la locuința Părintelui, a aflat de la maica Maria, sora sa. A mers în camera unde locuise Părintele și a plâns mult. S-a dus apoi la cimitir, unde a stat câteva ore, plângând cu capul pe mormântul Părintelui Nicodim.

Când a venit vremea să plece de la mormânt, a simțit în trupul său o putere deosebită și a început a păși pe picioarele sale, fără să mai aibă nevoie de cele două cârje cu care venise până acolo. Plin de recunoștință, a mulțumit lui Dumnezeu din toată inima sa, și Părintelui Nicodim, la al cărui mormânt s-a vindecat, și și-a mărit evlavia, socotindu-l ca pe un sfânt și plăcut al lui Dumnezeu.

Aceste minuni le face Preasfântul Dumnezeu, după trecerea din viață a Părintelui Nicodim Măndiță, ca să dispară orice îndoială din inimile noastre despre sfințenia acestui mare bărbat îmbunătățit și vrednic Preot al lui Dumnezeu.” (GI1, pp. 272-273)

O femeie se însănătoșește deplin după ce se roagă la mormântul Părintelui Nicodim

Povestește biograful Părintelui:

„În părțile noastre era o doamnă credincioasă, care, după putere, se ostenea în cele bune. Când Părintele Nicodim a trecut la cele veșnice, ea nu a reușit să meargă la înmormântare. La vreo doi ani după aceea a avut o operație grea și a rămas cu o amețeală, încât cei ce o vedeau puteau socoti că este stăpânită de patima beției.

După ce a mai trecut o bucată de vreme, a reușit să ajungă și la mormântul Părintelui Nicodim, unde a îngenuncheat cu toată evlavia și, cu suspine negrăite, îl ruga pe Părintele Nicodim ca să se roage lui Dumnezeu pentru a scăpa de acea suferință ce îi rămăsese de la operație, din cauza anesteziei.

După ce și-a terminat rugăciunile pe care le avea de spus, s-a ridicat în genunchi și, spre marea ei bucurie, s-a simțit deplin sănătoasă, ca și mai înainte.”

(GI1, pp. 275-276)

Părintele Nicodim îl ajută pe un tânăr credincios să se căsătorească

Ajutorul Părintelui Nicodim după trecerea sa în veșnicie s-a vădit nu doar prin vindecări minunate de felurite boli, ci și prin ajutor în hotărârile importante ale vieții, ca în mărturia de mai jos, în care un tânăr se roagă Părintelui Nicodim să își găsească o fată bună și credincioasă cu care să întemeieze o familie:

„Un tânăr credincios din partea Piteștiului, deși nu l-a cunoscut personal pe Părintele Nicodim, venind într-un an la parastas și văzând atâta lume

adunată la mormântul lui, și-a dat seama că acest lucru nu se datorează întâmplării, ci arată, tuturor celor ce au ochi de văzut, că Părintele Nicodim Măndiță a iubit până la jertfă pe Dumnezeu și pe oameni.

În continuare, el s-a umplut de evlavie către Părintele și, când s-a aflat la o răscruce de drumuri în viața sa, de nu mai știa pe ce cale să apuce, a plecat numaidecât la mormântul Părintelui, să se roage lui Dumnezeu și plăcutului Său slujitor, ca să-i lumineze mintea și să-i rânduiască un suflet cu care să împartă, în mod egal, în această scurtă viață, atât necazurile cât și bucuriile. Și, plecând de la mormânt spre casă, îi era inima plină de nădejde că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile făcute cu umilință și lacrimi la mormântul Părintelui Nicodim. Și așa a și fost, după credința lui, că până să ajungă acasă, chiar pornind de la Mănăstire, a făcut cunoștință cu o fată credincioasă, pe care numai Bunul Dumnezeu a iconomisit să o cunoască și, după un an de zile, a reușit să se căsătorească cu ea...” (GI1, p. 277)

Minunea săvârșită cu tabloul cu chipul Părintelui Nicodim

Minunea ce urmează are legătură cu un desen sau o fotografie de dimensiuni mari a Părintelui Nicodim Măndiță, pe care un credincios o pusese în ramă, ca pe un tablou, și o ținea la el în casă. Niște oameni rău-intenționați, sau care pur și simplu considerau că nu se cuvine să ții în casă, în ramă, imaginea unui Părinte care nu a fost canonizat, l-au sfătuit pe credinciosul respectiv să dea tabloul jos. Plecând urechea la sfatul lor, acel om i-a dat tabloul cu împrumut unui vecin de-al său, iar acela l-a așezat pe perete, acasă la el, alături de alte tablouri. După o vreme, din îngăduința lui Dumnezeu, în camera în care se afla tabloul cu chipul Părintelui s-a produs o explozie puternică, de la vaporii de benzină, pe care omul acela o folosea ca diluant la vopsea. Explozia a fost atât de devastatoare, „încât a spart și dușumeaua camerei, și acoperișul casei, și a făcut scrum multe obiecte și lucruri de valoare.

Toate tablourile din cameră au căzut de pe perete și a trebuit să le schimbe ramele, pe când tabloul cu chipul Părintelui Nicodim a rămas pe perete la locul lui și nici cât de puțin n-a fost vătămat.” (GI1, p. 276)

Când a auzit ce s-a întâmplat, cel care îi împrumutase tabloul cu chipul Părintelui s-a minunat, iar vecinul său, care înainte avea unele îndoieli cu privire la Părintele Nicodim, acum după ce „a văzut cu ochii săi cele întâmplate cu explozia din casa sa, cum a rămas tabloul intact și nevă-tămat cât de puțin, s-a întărit în credință față de lucrarea ce a făcut-o Părintele Nicodim.” (GI1, p. 276)

***

Acestea sunt doar minunile consemnate în scris, în cartea alcătuită de Gheorghe Ionescu. Am văzut mai sus și numeroase întâmplări minunate petrecute pe când Părintele Nicodim trăia, iar acum și câteva de după trecerea sa în veșnicie. Neîndoielnic, mult mai multe astfel de minuni s-au petrecut la mormântul Părintelui și în viața celor care l-au chemat în ajutor în necazurile și greutățile vieții.

Credem că ar fi de mare folos ca și aceste minuni să fie cunoscute și scrise, spre folosul duhovnicesc al celor ce vor citi și spre cinstirea cuviosului Părinte Nicodim.

Scurt portret

În încheierea cărții despre viața Părintelui Nicodim, am considerat potrivit să strângem laolaltă aprecieri despre Părintele Nicodim și activitatea sa în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui, culese de la diferite persoane, de la preoți, scriitori, oameni de cultură și alte personalități, până la oameni simpli care l-au cunoscut și au fost mișcați de viața sa fără prihană și de jertfa sa pentru ridicarea noastră dinîntuneric spre lumina lui Hristos. Toate acestea vor contura un portret al cuviosului Părinte Nicodim, despre care s-ar putea alcătui o carte întreagă spre cinstirea sa, însă noi am ales aici doar câteva dintre cele mai relevante aspecte care pun în lumină binecuvântarea pe care prezența acestui mare Duhovnic și ostenitor în slujba Cărții a avut-o în neamul nostru românesc.

Cuvinte de cinstire pentru Părintele Nicodim

Prea Sfințitul Galaction, episcopul Alexandriei și Teleormanului, își începea cuvântul înainte la cartea părintelui Nicolae Tănase despre Părintele Nicodim cu un motto de la Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţile credinţa.” (Evrei 13, 7).

Și adăuga: „La împlinirea a 32 de ani de la trecerea în veșnicie a Părintelui Nicodim Măndiță (1889-1975), prin publicarea acestei cărți despre personalitatea cuvioșiei sale, conștientizăm cu nostalgie adevărul exprimat de un mare teolog al veacului trecut: «Dați-mi duhovnici buni și voi schimba fața lumii».” (NT, p. 5)

Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan, la rândul său autor a numeroase cărți de folos duhovnicesc, ucenic al Părintelui Cleopa, considera că „Protosinghelul Nicodim Măndiță a fost un iscusit apărător al Ortodoxiei și un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru contemporan.” (IB, p. 655)

Stelian Gomboș, doctor în Teologie, îl numea pe Părintele Nicodim Măndiță „un autentic propovăduitor al Bisericii, un veritabil mărturisitor al lui Iisus Hristos și un însemnat erou al credinței creștine.” (SG)

Scriitorul și profesorul Sorin Preda arăta într-un articol că „Părintele a fost ultimul misionar român și un mare Apostol al cărților sfinte. A fost duhovnicul tenace şi modest care, atunci când se apuca de o treabă, nu se uita niciodată la ceas, având timpul şi ora lui. [...]

Fala şi renumele nu l-au interesat niciodată. [...]

Nu întâmplător, aşa cum scriu biografii Părintelui, a cerut să fie înmormântat «simplu şi fără aglomeraţie», într-un cimitir mai dosnic al Agapiei, lăsând în urma lui doar câteva bunuri fără valoare: un ceainic, o lingură de lemn şi o cruce mare. Ucenicilor, dincolo de sfaturi şi mari mângâieri sufleteşti, Părintele le-a mai lăsat ceva la fel de important: o imensă bibliotecă de cărţi sfinte, mii de pagini manuscris şi un minunat crez la care, astăzi mai mult ca oricând, ar trebui să ne gândim cu toţii. Crezul neclintit al părintelui că «fără cultură nu există Mântuire». De fapt, fără cultură nu există nimic. Dincolo de ea se află doar necredinţa şi adâncul de necuprins al întunericului.” (SP)

Părintele Gavriil Stoica despre Părintele Nicodim Măndiță

Am văzut într-un capitol anterior cum l-a cunoscut Părintele Gavriil Stoica, Duhovnicul mănăstirii Zamfira, pe Părintele Nicodim în închisoare. Vom completa aici cuvintele Părintelui Gavriil, din interviul acordat scriitorului Mihai Rădulescu, printr-un portret pe care arhimandritul Gavriil îl creionează Părintelui Nicodim:

„– Ținând seama de experiența Sfinției voastre de o viață, ce-mi puteți spune despre Părintele Nicodim?

A însemnat el ceva deosebit în lumea monahală? [...]

– Fără îndoială că da. Pentru că activitatea multor ieromonahi [...] se reducea strict la ascultarea călugărească. Slujirea Liturghiei, ținutul de rând la Altar. Dar, din punct de vedere al scrisului, care a însemnat foarte mult pentru a pune la îndemâna poporului Cuvântul Evangheliei, n-au făcut-o prea mulți. Au făcut-o prea puțini. Părintele a scris imens. Iar ceea ce îl caracterizează este că a scris pe înțelesul poporului. Au fost și alții, dintre călugări, mai învățați, mai titrați, care au scris anumite predici, anumite conferințe, la un nivel mai curând pentru elită... Nu-i putea înțelege oricine. Mi-aduc aminte de un teolog străin care a vorbit undeva. A glăsuit foarte frumos, dar nu puteai înțelege nimic!...” (MR4, p. 187)

Și adăuga Părintele Gavriil despre Părintele Nicodim:

„El a luat torța pe care i-a dat-o Dumnezeu! A simțit în conștiința sa de creștin, de român, de călugăr, că era chemat să ducă torța aceasta mai departe, să ajute credința străbună și sufletele credincioșilor.

A văzut câte făceau cârciumile, ce ravagii, și diavolii, și toate răutățile din jur, că poporul păcătuia din necunoștință, cum spune și Iezechiel. Ajungând la această conștiință, Părintele Măndiță a început să scrie. [...]

– A fost el continuat de alții?

– Din nenorocire, n-a mai fost; n-a mai fost...

Sigur, avem un Luceafăr al Ortodoxiei în Părintele Cleopa, care era cu predicile; cu scrierile mai apoi – a scris și în timpul comuniștilor, dar după Revoluție a scris mult mai mult. Afară de Părintele Cleopa, în afară de Părintele Ioanichie Bălan, care și el este foarte fecund, ambii luminați de Dumnezeu, râvnitori și talentați în cuvânt și în arta scrierii, nu mai știu, eu personal, nu prea mai știu alții. În orice caz, de amploarea Părintelui Nicodim nu cunosc niciunul. Am mare prețuire pentru Părintele Nicodim care, în adolescența mea, a contat mult în formarea mea duhovnicească [prin cărțile sale]. Nu numai la formarea mea, ci mi-a croit un drum... Mi-am ales o cale, o cruce dintre cele patru care apar în cartea Părintelui Nicodim Măndiță... Sfaturile lui m-au edificat foarte mult și m-au hotărât. [...] Meritul Părintelui este mare și pentru aceea că a rămas în granițele Bisericii, pe calea bătătorită a Sfinților Părinți. Un merit deosebit pe care-l mai are este că, în ceea ce scrie, este foarte documentat, culege din Scriptură, din Sfinții Părinți, din toate lucrările Bisericii. Nu s-a depărtat cu o iotă de Biserică.” (MR4, pp. 209-210)

Poetul Ioan Alexandru despre Părintele Nicodim Măndiță

Ioan Alexandru (1941-2000), unul dintre cei mai apreciați poeți ai noștri din veacul trecut, ale cărui poezii au fost incluse și în manuale de limba română pentru gimnaziu și liceu, a rostit în 6 iulie 1990 un frumos cuvânt, la pomenirea de 15 ani a Părintelui Nicodim, lângă crucea de la mormântul Părintelui. Spicuim aici câteva fragmente:

„Suntem în jurul unui mormânt, care păstrează după două mii de ani mesajul central al creștinismului, care este învierea din morți. [...]

[Părintele Nicodim Măndiță] este un sfânt, fără îndoială. [...] De ce venim în jurul lui? [...]

Câți poeţi ai neamului nostru zac în cimitire și nu-i cercetează nimeni? Câtor oameni politici, care au crezut că sunt «buricul pământului», nu le știe nimeni mormântul? [...] Istorici mari, profesori, savanți, de care lumea era plină cât trăiau în viaţă, se duc fără urmă. Iar în acest mormânt este un om la care veneați pe ascuns, vă știu, eram cu copiii pe aici, veneați pe ascuns de frica prigonitorilor atei. Veneați aici să vă închinaţi şi să-l slujiți şi să luaţi învățătură de la el. Şi iată că acum v-ați strâns ca stelele cerului în jurul surorii lună; v-ați strâns ca razele cereşti şi ca vânturile puternice ale lui Dumnezeu în jurul soarelui răsărind, v-ați strâns în jurul unui mormânt. 

Ferice, Părinte, de mama care te-a născut!

Ferice de Maica Domnului care naşte, de Biserica noastră care naşte asemenea oameni, în jurul cărora vom fi veacuri de-a rândul, şi sunt sigur că veacuri vor fi. Spune un mare gânditor: «Dacă cineva două săptămâni ia aminte la cuvântul cuiva, trebuie să-l iei în seamă. Dacă doi ani, să știi că-i grozav ce-a spus el!» Dumneavoastră de 15 ani veniţi aici și veţi veni în continuare.

Acest mormânt este un mormânt sfânt. Acest om a însemnat ceva esenţial în viaţa dumneavoastră.

Se zice: «Dacă poți însemna ceva în viaţa unui singur om pe pământ, n-ai trăit degeaba». Acest om a însemnat în viața mai multora ceva esenţial.

[...] Acest om a fost o icoană vie, care [...] L-a adus pe Hristos în viaţa dumneavoastră. [...] Am fost pe ascuns la dânsul în chilioara în care a locuit, şi am avut fericirea să-l văd în vremuri grele. [...]

Pe mormântul lui sunt cărţi. E primul mormânt în viaţa mea pe care nu văd aduse nici flori, nici coroane. [...] De aceea, fraților, nimic mai frumos nu putem face noi la acest mormânt al Sfântului nostru – Părintele Nicodim Măndiță – decât să facem fiecare un legământ înaintea lui Dumnezeu: să răspândim cuvântul lui Dumnezeu, [...] să facem case duhovniceşti poporului român [cu pereții din cărți sfinte, după cuvântul Părintelui] și să lăsăm să se nască copiii acestui neam.” (IA, pp. 88-93)

Genial pedagog

Regretatul scriitor Mihai Rădulescu considera că „protosinghelul Nicodim Măndiță a reprezentat un unicat în istoria culturii teologice române.” (MR1, p. 123) Și adăuga că se poate să fi fost chiar „un unicat în lumea întreagă și în toate timpurile.” (MR1, p.123) Același scriitor îl considera pe Părintele Nicodim un pedagog genial și își argumenta astfel punctul de vedere:

„Când spunem: «Nicodim Măndiţă», numim unul dintre cele mai obsedante cazuri de autoformare, autoeducare, autoinstruire din istoria noastră culturală, ca neam, cazul unui autodidact desăvârşit. Şi nu este numai un autodidact al ştiinţei, ci este şi un trăitor total al doctrinei ortodoxe, ca şi un pedagog genial.

Genialitatea pedagogiei aplicate de el stă întraceea că a găsit mijloacele sigure de a cutremura sufletele analfabeților rurali astfel încât, la îndemnul său, indiferent de vârsta lor, i-a îndemnat să dorească a cunoaște direct literatura ce le era recomandată, de obicei înhămând pe alţii să le citească, în schimbul plăţii, astfel ajungând să cunoască prin mijlocirea auzului, în alte rânduri hotărându-se a învăţa carte precum copiii. [...] Unii dintre țăranii respectivi, dincolo de pragul a patru sau şapte clase primare, autodidacți la rândul lor, au ajuns şi scriitori poporani, dedicaţi atât şcolii prin care au trecut cât şi învățătorului lor, după ce Părintele Nicodim a făcut dintr-înşii nişte oratori creştini de marcă. Fără studii de specialitate, Protosinghelul Nicodim  s-a dedicat eradicării analfabetismului din România, iubirii de cultură religioasă, până la martiriul, de bună voie acceptat, al temniţei comuniste.” (MR3, pp. 6-7)

Mihai Rădulescu oferea și unele detalii despre modul în care își punea în practică Părintele Nicodim pedagogia sa:

„Cum a izbutit Părintele Nicodim să convingă inşi cu o cultură redusă la cunoştinţele dobândite în patru, cel mult şapte clase primare, să citească un număr de la început mare de cărţi, pentru ca, ulterior, să treacă la o lectură asiduă, neîntreruptă până la capătul vieţii? Sau, şi mai neaştep-tat, această lucrare să fie aplicată asupra unor neştiutori de carte,

de vârstă înaintată chiar? [...]

Cunosc o femeie care, la doisprezece ani, a primit canonul de a citi de patru ori Noul Testament. De ce de patru ori? Deoarece copila se presu-punea că nu era obişnuită a urmări odată cu parcurgerea rândurilor şi înţelesul celor tipărite. Astfel încât i se oferi metoda pătrunderii sensului prin insistenţa asupra revenirii la text. Înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu rămână nerodnică, datorită unei cufundări parţiale în adâncul textului: el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai profundă luminare a cititorului. [...] Ieromonahul

este categoric în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă până la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate după cum o săvârşesc unii adesea.” (MR2, pp. 10-11)

Și spunea același scriitor: „Cele ce a izbutit personalitatea Părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală și creștină, este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el.” (UMP, p. 68)

„Și teologii găsesc în învățăturile Părintelui o comoară duhovnicească”

Teologul Aurel Oltean, autor al unei cărți despre Părintele Nicodim Măndiță în tripla ipostază de Duhovnic, păstor de suflete și scriitor, aprecia că, deși cărțile sale sunt adresate în primul rând oamenilor fără pretenții culturale și fără studii superioare, învățăturile cuprinse în aceste cărți sunt de folos oricui, chiar și teologilor:

„Părintele Nicodim a scris pentru omul simplu, pentru creștinul Bisericii, și anume acela care Îl caută pe Dumnezeu și nu are de la cine și prin cine să-L afle. Întreaga învățătură a sa este una pe înțelesul tuturor, și nu una de o mare profunzime teologică, dar trebuie știut că, pentru a-L putea cunoaște pe Dumnezeu, este nevoie de cuvinte simple și profunde din punct de vedere duhovnicesc. Însă și teologii găsesc în învățăturile Părintelui o comoară duhovnicească.

Acest lucru l-a făcut Părintele Nicodim; a scris pe înțelesul oamenilor simpli, care pe vremea aceea nu aveau cunoștințe multe, și i-a îndemnat pe cei neștiutori de carte să învețe carte și să citească sfintele cărți. Din păcate, în zilele noastre foarte puțini laici mai citesc cărți religioase și, de asemenea, foarte puțini sunt aceia care îi îndeamnă pe alții să citească, chiar și din rândul clericilor.” (AO, p. 37)

„Și-a pregătit ucenicii pentru o viață interioară bogată”

Cunoscutul poet, prozator și traducător Dan Verona dedica Părintelui Nicodim Măndiță câteva frumoase pagini, intitulate „Mântuirea prin citit”, în care creiona următorul portret al Părintelui, în centrul căreia se află iubirea sa pentru cartea sfântă și răspândirea ei în popor:

„Părintele Nicodim concepea cititul ca pe o pavăză împotriva dezordinii minţii, o cale sigură spre mântuire. El voia să ofere lui Dumnezeu, prin mărturisire, inimi curate, dar nu oarbe: oameni liberi, în stare să intre în vorbire cu Dumnezeu, nu robi înfricoşaţi, lipsiţi de discernământ în cântărirea păcatului, care nu este altceva decât pierderea libertăţii.

El şi-a pregătit ucenicii pentru o viaţă interioară bogată, prin ascultare, mângâiere şi speranţă; o relaţie întemeiată pe deschidere reciprocă, pe credinţă,  nădejde şi dragoste; ucenici în comuniune cu Duhovnicul lor, suspinând pentru sufletul căzut în păcat şi împreună bucurându-se de fiecare naştere a lui Dumnezeu în inimă.” (DV)

Dragostea sa pentru cartea sfântă

Scriitorul Mihai Rădulescu mărturisea: „Nu am cunoscut vreun mai pasionat iubitor al cărții decât Părintele protosinghel Nicodim Măndiță.” (MR1, p. 21)

Atât de mult iubea Părintele Nicodim cartea sfântă, încât făcea toate jertfele pentru a o pune în mâna oamenilor în număr cât mai mare. Astfel, „făcea economie la tot ce se putea face. Spre exemplu, atunci când sora lui după trup s-a călugărit, i-a dat mantia lui pentru a nu mai cumpăra alta, pentru ca mica economie ce s-a făcut cu aceasta să fie pusă la cărți” (GI2, p. 5)

Și ne putem gândi că toate aceste mici economii, laolaltă și împreună cu jertfele ucenicilor săi, au contribuit la tipărirea unui număr impresionant de cărți, dacă jumătate de milion de exemplare a fost doar numărul cărților confiscate de comuniști, după cum am văzut într-un capitol anterior...

În articolul „Părintele Nicodim Măndiță: Apostol sub comunism”, Alex Iuga consemna:

„Părintele Nicodim a dus o viață modestă, deoarece banii, deloc puțini, pe care îi primea de la credincioși, îi folosea ca să cumpere cărți pe care le dădea tuturor celor care doreau să citească.” (AI, p. 18)

De asemenea, după cum consemna biograful său, Părintele Nicodim „nopți întregi de-a rândul stătea la lumina lămpii și scria. [...] Aceasta a făcut-o, pentru că a cunoscut folosul ce-l poate avea cineva dacă va citi o carte bună. El spunea adeseori că o carte bună e un înger al lui Dumnezeu, căci te învață să-L iubești pe El, să te ferești de rău și să te

îngrijești de sufletul tău.” (GI2, p. 16)

Spunea Părintele ucenicilor săi: „Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne hrănim trupul.” (MR3)

„O carte bună, creștinească”, mai spunea Părintele Nicodim, te învață „să descoperi frumusețea vieții în Hristos, să-i iubești pe oameni, să te ferești de păcat și să te îngrijești de mântuirea sufletului.

Dacă în viață agonisești cărți sfinte în locul banilor, iar după moarte urmașii le-ar vinde, tu nu vei pierde folosul lor și ți se va socoti ca o milostenie sufletească, pentru că, oriunde vor ajunge cărțile sfinte, vor răspândi lumină și vor aduce sufletele la cunoștința de Dumnezeu. Iar dacă vor rămâne după tine bani sau averi, iar urmașii le vor cheltui în păcate, nu numai că nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi găsit vinovat că, prin zgârcenia și lăcomia ta, ai dat urmașilor prilej de păcate.

Dacă faci praznic mare, încât să hrănești tot satul; dacă îi îmbraci pe cei săraci cu haine noi, dacă faci chiar și biserici din temelie, nu se supără atât de mult vrăjmașul, ca atunci când dai cuiva o carte bună de citit, o carte creștinească în care să poată vedea, ca într-o oglindă, starea lui sufletească de decădere morală și de păcătoșenie.” (IB, p. 663; GI2, p. 17)

Și adăuga: „Pentru nimic nu se supără mai mult vrăjmașul, ca pentru o carte bună, folositoare de suflet, dată credincioșilor.” (IB, p. 664)

Despre folosul cărților sfinte, Părintele Nicodim spunea cuvinte memorabile, izvorâte din suflet:

„Noi ne vom duce de aici, mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reușim să lăsăm urmașilor cât mai multe cărți sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare, pentru ei și pentru cei care vor veni după ei.” (IB, p. 664;

GI2, p. 22) Și continuă Părintele, demonstrând folosul cărții sfinte prin efectul pe care îl are citirea sa asupra noastră:

„De multe ori poate simțim un gol în sufletul nostru, sau ne simțim mai reci față de nevoile sufletești, sau față de aproapele, sau față de Dumnezeu, dar, dacă am pus mâna pe o carte sfântă și am reușit să citim câteva pagini din ea, am simțit pe loc o ușurare, o încurajare, o transformare radicală în ființa noastră.

Acesta-i efectul unei cărți sfinte, al unei cărți luminătoare de suflet, al unei cărți scrise de cineva care a fost inspirat de lucrarea Duhului Sfânt.” (GI2, p. 22)

Părintele Nicodim iubea mult Sfânta Scriptură (Vechiul și Noul Testament) și s-a străduit să le insufle și ucenicilor săi această dragoste de Cuvântul lui Dumnezeu. De pildă, unui ucenic pe care l-a spovedit i-a spus următoarele:

„Frate, nu-ți dau alt canon decât să citești Noul Testament de cinci ori. De patru ori ca să-ți fie ca patru pereți de casă, iar a cincea oară ca să-ți fie de acoperământ pentru casa sufletului tău.” (IB, p. 657)

Iar altor ucenici, care aveau mai multă râvnă pentru citit, le recomanda întreaga Sfântă Scriptură și întrebuința o comparație asemănătoare, după mărturia poetului Ioan Alexandru, rostită în fața oamenilor adunați la mormântul Părintelui Nicodim:

„Acest Părinte spunea din ce se face o casă. Și vă dădea canon şi, sunteți martori aici, spunea:

– Cei patru pereți se fac din cele patru Evanghelii, şi acoperișul din restul Scripturii. [...]

Casă nu-ţi poţi face fără patru pereți. Iar acești patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Evanghelia lui Hristos, peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperiș de șindrilă, cum sunt peste biserica aceasta.” (IA, p. 90)

 

Viață ordonată și voință de fier

Citim în biografia Părintelui Nicodim că a scris peste 60.000 de pagini (o operă diversă, care „cuprinde aproape toate domeniile teologiei” (NT, p. 18): „scrieri dogmatice, morale, liturgice, istorice, eshatologice”(NT, p. 15) – nota Părintele Nicolae Tănase), în condițiile în care „a slujit la Sfânta Biserică, și-a făcut pravila sa de fiecare zi, a ținut predici, i-a ascultat pe cei ce-și povesteau necazurile, le-a dat sfaturi, și-a adus singur lemne, apă, pregătindu-și de multe ori și mâncarea. Avea un teanc de pomelnice, ale celor vii și ale celor adormiți, pe care le citea zilnic. Este adevărat că Părintele a economisit timpul.” (GI2, p. 17)

Părintele Ioanichie Bălan scria de asemenea că „Părintele Nicodim prețuia foarte mult timpul, și niciun minut nu-l risipea în zadar. «Timpul», zicea el, «este scump ca și sufletul. Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul! Că eu, dacă n-aș fi economisit bine timpul și n-aș fi trăit cu program, nimic n-aș fi făcut în viață.»” (IB, p. 659)

Gheorghe Ionescu lămurea cum a izbutit Părintele Nicodim să scrie atât de mult, în condițiile în care avea atâtea alte îndatoriri care îi răpeau timp:

„Mulți oameni se miră, întrebându-se când a avut Părintele Nicodim timp să scrie atât de mult, având de făcut pravila călugărească, slujirea la

Sfântul Altar când era de rând, cât și spovedania și povățuirea a sute și mii de persoane?

Pe lângă faptul că a fost ajutat la transcrierea și pregătirea manuscrisului, cât și la tipărire, foarte mult a contribuit viața ordonată și programată pe care o ducea. Poate și faptul că a fost militar, timp de opt ani, să fi avut influență asupra comportamentului său, dar adevărul este că avea o voință de fier.” (GI1, p. 62)

La formarea și șlefuirea unui astfel de caracter, Părintelui i-au fost de ajutor și anii petrecuți la oaste, cât și greutățile războiului prin care a trecut, alături de cunoașterea necazurilor oamenilor din numeroasele

parohii în care a fost numit înainte să se stabilească definitiv la mănăstire, după cum însuși mărturisea:

„Bunul Dumnezeu a iconomisit să fiu mutat în multe părți ale țării, să petrec câțiva ani în armată, să trec și prin greutățile războiului, să fiu și ca Preot prin câteva parohii, cunoscând îndeaproape necazurile și nevoile bietului om necăjit, să mai fiu și Duhovnic în mănăstiri, să-mi pot procura și cu aceste ocazii o bogată bibliotecă de cărți dintre cele

mai bune. Toate acestea la un loc, zic, mi-au fost de mare ajutor, ca să mă pot forma și salva din atâtea, prin care mâna lui Dumnezeu m-a condus și sprijinit, și astfel, pe cât s-a putut, am reușit să ajutăm și pe alții, dorință pe care am avut-o încă din tinerețe.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” (GI1, p. 150)

„Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor”

Activitatea Părintelui Nicodim a fost una cu totul im-presionantă, și totuși Părintele își dorea să fi putut lucra încă mai mult în slujba oamenilor, căci mulți erau cei care însetau de cele ale lui Dumnezeu, și încă și mai mulți trăiau în întuneric, fără să fi cunoscut vreodată Lumina. De aceea, adesea Părintele spunea, cu multă durere:

„Mulți sunt care doresc să afle cum să-și mântu-iască sufletul, dar n-au de la cine primi o învățătură cu adevărat bună. N-are cine să-i îndrume, să le pună în mână cartea sfântă. [...] Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci și eu sunt os din oasele lui și carne din carnea lui... Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc să lupt, până la sacrificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea Sfântă. Aceasta m-a făcut să renunț la toate din lumea aceasta, numai și numai să pot face și eu ceva pentru aproapele meu care zace în întuneric. Să-l ajut cu ce pot. Nu mă rabdă inima ca el să petreacă în întuneric până la moarte. [...]

Dacă aș putea, m-aș duce din casă în casă, să stau de vorbă cu ei, să le las vreo carte bună de citit, să fac rugăciuni cu ei, să-i mângâi în necazurile lor și să mă bucur împreună cu ei când au vreo bucurie.” (GI1, p. 147)

Sunt cuvintele adevăratului păstor de suflete, pe care îl doare inima pentru oile sale și face totul pentru a întoarce oile rătăcite în staulul Bisericii și le duce în pășunile mănoase ale învățăturilor dumnezeiești...

„Era un om de rugăciune”

Fără îndoială, Părintele Nicodim nu ar fi putut lucra atât de mult și cu atâta folos sufletesc, dacă nu ar fi primit de la Dumnezeu întărire, în chip minunat, prin rugăciunile pe care le săvârșea în toată vremea și în tot locul. Scria în „Patericul Românesc” părintele Ioanichie Bălan:

„Spuneau maicile de la mănăstirile Văratec și Agapia că Părintele Nicodim era un om de rugăciune. Se ruga în chilie cu mâinile înălțate spre cer, se ruga în biserică, se ruga pe cale, se ruga în pădure, permanent Îl slăvea pe Dumnezeu. După ce-și termina rugăciunea, deschidea ușa chiliei și vorbea cu oamenii, spovedind și mângâindu-i pe toți. Uneori, fața lui era luminată de darul rugăciunii și de bucuria Duhului Sfânt.” (IB, p. 660)

 

Milostenia Părintelui

Întâmplarea de mai jos, povestită de Gheorghe Ionescu, este doar un exemplu al multelor milostenii săvârșite de Părintele Nicodim întru ascuns: „Un tânăr, stând mai aproape de Părintele și observând că e încălțat cu papuci de stofă și lucrați de mână, m-a tras deoparte și m-a întrebat:

– Dacă îi duc Părintelui o pereche de încălțări, le va primi? Căci îl văd cu papuci de stofă în picioare.

Eu i-am răspuns:

– Încearcă și ai să vezi. Dar știu că Părintelui îi plac lucruri mai smerite, cum se cer călugărului.

La vreo câteva zile, a adus o pereche de încălțăminte nouă. Părintele i-a mulțumit frumos, dar odată cu seara a sosit și un om credincios din partea Sucevei, cu o încălțăminte tare distrusă în picioare. Uitându-se la el, [Părintele] s-a gândit la încălțămintea aceea [pe care o primise] și, chemându-mă mai deoparte, mi-a zis:

– Vezi să nu uiți să-i dai acea pereche de încălțări acestui om, dar să nu-i spui că-i de la mine, ci spune, chiar așa cum este, că azi dimineață a adus-o cineva aici.” (GI2, pp. 331-332)

De asemenea, se consemnează în biografia sa că „a făcut Părintele Nicodim și câteva case: unei fete orfane, unor oameni necăjiți și bolnavi, unei femei cu trei copii, pe care o alungase soțul, și altora.” (GI2, p.332) Însă ajutorul pe care l-a dat Părintele acelor oameni, pentru a-și construi casele, nu a dorit să fie cunoscut. Pentru aceasta, toate cheltuielile pentru materiale și construcția caselor le-a făcut prin oamenii săi de încredere, în așa fel încât beneficiarii nu au cunoscut niciodată că Părintele a fost cel care i-a ajutat. Părintele Nicodim nu urmărea răsplata și recunoștința pământească, ci numai pe cea cerească. Tot astfel a procedat și atunci când, prin sprijinul său întru ascuns, s-au pictat câteva icoane mari din biserica cu hramul Schimbarea la Față de la Mănăstirea Văratec. (GI2, pp. 332-333)

Extras din cartea ,, Slujind lui Dumnezeu și oamenilor” Editura Agapis 2022

    Maica Veronica, ucenica de la Văratec a părintelui Nicodim Măndiță